Luna trecuta, Andrei Serban s-a aflat in Romania la invitatia ECUMEST. De fapt, marele regizor pleaca chiar astazi spre Statele Unite. Vizita sa a cuprins trei intalniri la Colegiul Noua Europa, una cu studentii de la UNATC, un atelier si doua conferinte la Cluj-Napoca, o vizita-fulger la Festivalul de teatru de la Sibiu, printre care Andrei Serban a strecurat un intermezzo in care si-a asteptat cei doi baieti la Viena, unde au vazut spectacolul cu „Werther” de Massenet, montat de regizor la Staatsoper. Nu se mai pun la socoteala intalnirile cu prietenii, invitatiile la spectacole, interviurile. „A sunat telefonul ca la Gara de Nord”, ne-a spus regizorul in apartamentul matusii sale, unde am stat de vorba si unde cartile cumparate din Romania stateau stiva peste geamantane. De fapt, si Andrei Serban scrie. Se afla la jumatatea unui volum autobiografic pe care i-l va publica la iarna Editura Polirom.
– Ati implinit pe 21 iunie 62 de ani. Cum va simtiti la aceasta varsta? Va intreb pentru ca stiu ca ati declarat ca fiecare varsta e noua din moment ce nu v-ati mai intalnit cu ea niciodata.
– Surpriza e ca intr-un fel, paradoxal, simt ca am aceeasi energie ca la 18 ani. E ciudat. Intr-un fel, am un dialog cu mine insumi, in care imi spun ca ar trebui sa-mi fie rusine ca am aceeasi energie ca la 18 ani, ca ar trebui ca in trup, la o anumita varsta, ceva sa se linisteasca si sa se adune. Iar eu vad ca ceva nu vrea sa se linisteasca si nu vrea sa se adune. Continua sa fie o stare de razboi interior si continua sa existe in trup o agitatie a unei energii tinere. Ce e bine in asta e ca nu pot declara usor ca am imbatranit, ceea ce ar trebui sa ma ajute, sa-mi dea curaj sa continui sa caut sa fiu tanar. Ceea ce e nefiresc, ca sa nu spun rau, e ca fiecare varsta isi are deschiderea ei, si aceasta este de fapt o varsta la care ar trebui sa ajung in contact cu o energie mai subtila, pentru ca energia tinereasca e nesubtila, e bruta, e ca energia unui cal naravas.
– Dar aceasta energie subtila n-ati gasit-o inca? Sau de la o anumita varsta devine atat de subtila incat nici nu se observa?
– Stiu la ce va referiti, dar simt intr-un fel ca am nevoie de a lupta impotriva acestui cal naravas. Pentru ca, altfel, pierd altceva care e foarte important, si anume gustul unui lucru distilat, al unei calitati distilate, care cu timpul ar trebui asimilata, linistita, ar trebui transformata. Tineretea e foarte buna pana la un punct.
– Substanta asta distilata are legatura cu varsta?
– Da, pentru ca e prea devreme daca la 30 de ani poti sa spui ca ai atins o stare de fluiditate, de usurinta, de transparenta. La 30 de ani nu ai trait destul, n-ai experimentat destul, nu te-ai lovit destul, n-ai trecut prin experientele de mlastina ale vietii. Si trebuie obligatoriu sa treci prin ele. Dar cand ai dublul varstei de 30 de ani ar trebui mult mai mult ca pietrele sa fie curatate si apa sa fie din ce in ce mai pura. E experienta puritatii care trece prin mlastina. Si nu sunt sigur ca aceasta chemare agitata a vietii pe care am dus-o in teatru pentru 35 de ani sau mai mult, si pe care o am inca in trup, ma ajuta acum sa continui. Simt nevoia unei transformari, o simt in creier, nu in trup. E un fel de razboi intre creier si trup, unde trupul vrea una, dar intelectul simte o alta nevoie, o alta viziune.
„Nu ma consider un intelept”
– Dar exista o geografie, adica poti la un moment dat sa te detasezi si sa vezi tot ce-ai trait ca pe un spatiu geografic unde exista niste lucruri care comunica? Ati vorbit despre niste ape.
– Da, e ceea ce ii desparte pe intelepti de tampiti.
– Deci, se poate.
– Ar trebui sa se poata. Eu nu ma consider un intelept, eu ma consider inca un tampit.
– Sunteti, totusi, cam tanar pentru un volum autobiografic.
– Multa lume mi-a spus asta. Dar eu fac un exercitiu, pentru ca am impresia ca, incercand sa scriu, ceea ce e o activitate mult mai pasiva in exterior decat in interior, fac de fapt un exercitiu al linistirii trupului, care ma va ajuta mai tarziu. Dar incerc sa vad aceste conexiuni intre rauri, geografice, incerc sa vad daca exista niste legaturi subterane pe care nu le-am vazut pana acum. Mi se pare ca tot ce am facut in viata mea a fost din intamplare, nimic nu s-a legat de nimic. M-am dus dintr-un loc intr-altul ghidat de un fel de intuitie instinctiva, fara inteligenta, fara viziune. Am venit la National in '90 aruncandu-ma din prima clipa, crezand ca voi putea face ceva extraordinar. A fost ceva total naiv, absolut din intuitie. Daca as fi avut o alta inteligenta, as fi fost mult mai atent si mai lent in decizii. Dar poate ca asa a fost sa fie. Si la fel si acum, simt ca nevoia de a scrie o carte vine si din dorinta de a frana. Sunt tot timpul in viteza a cincea si vreau sa intru pentru un timp in marsarier.
– Dar, uitandu-va in urma, vi se pare ca toate aceste intamplari se leaga?
– E foarte interesant, aproape sunt uimit sa vad ca exista legaturi de care niciodata nu mi-am dat seama. Incep acum sa vad ca de fapt nimic n-a fost accidental, desi continui sa spun cu o falsa modestie ca toate lucrurile vietii mele au fost o serie de noroace, ca am avut un noroc etern in tot ce am facut. Acum imi dau seama, scriind, ca de fapt poate e mai mult decat noroc. Au fost niste lucruri care trebuiau sa se intample asa pentru ca un lucru l-a pregatit pe urmatorul.
„Succesul ma face sa vreau sa continuu”
– Ati vorbit intr-una din conferintele de la NEC despre „cusca succesului”. Cum e ea? Cum arata?
– Intotdeauna am vrut sa am succes si, in clipa in care l-am avut, mi-am dat seama ca nu insemna nimic. Succesul nu ca nu e bun, e foarte bun, dar e bun la un singur lucru: ca sa-ti dea incredere sa continui. Sunt prea slab in mine insumi ca sa cred ca pot sa lucrez in ciuda faptului ca nimeni n-ar recunoaste ceea ce fac.
– Nu te motiveaza si insuccesul?
– Daca e un lant de insuccese, nu te motiveaza. In scris poate e altceva, ca e un dialog cu tine insuti, un alt dialog. Sunt scriitori care n-au avut succes in viata lor si au avut succes post mortem. In teatru, succesul e atat de legat de momentul prezent si de dialogul cu altii!… Suntem in viata cu totii, in acelasi spatiu, si trebuie sa convingi, sa lasi ceva sa treaca si sa vina inapoi, sa circule viu. Intr-un fel trebuie sa fie succes in sensul asta, altfel e imposibil. Daca ai sali goale incontinuu sau daca ai numai si numai critici proaste si dusmani, e imposibil. Deci insuccesul in teatru e moarte. Pericolul imens al succesului in teatru e ca denatureaza imediat intentia initiala. Cu totii mergem la teatru din dorinta de a intra in contact cu o alta realitate decat cea a vietii banale din metrou, o realitate a invizibilului, a unei alte lumi secrete, misterioase. Fara aceasta transformare posibila, teatrul nu are nici un rost. Deci succesul ii face pe multi care pornesc cu aceasta intentie, chiar neformulata, pentru a trai altceva la un alt nivel, ii face pe multi sa deturneze. Merg inapoi si, mergand inapoi, nu-si mai dau seama cand ceva moare, cand ceva moare foarte iute.
– Asta inseamna ca au creat pentru succes?
– Nimeni nu merge spre arta numai din dorinta de a avea succes. Altfel, pariul e pierdut de la inceput.
– Dar acest lucru poate sa-l paraziteze.
– Foarte iute. Deci cusca succesului asta este. Magnetismul, atractia sunt foarte subtile. Ce m-a convins pe mine deja de multi, multi ani e ca, atunci cand am succes, nu retin nici una din cronicile bune. Dar daca exista o singura cronica negativa, o citesc de zece ori si tin minte fiecare rand.
– Si va suparati?
– Nu ma supar. Daca din intamplare cineva a vazut ceva fragil si vulnerabil in centrul constructiei spectacolului, atunci acel cineva a fost mai iute ca mine. Eu de obicei vad foarte repede, inainte de premiera, ce am gresit. De aceea, dupa premiera, chiar daca e un succes, tot ce vreau e sa intru in repetitia care ma intereseaza.
– Multi regizori de film spun ca numai realizarea unui film conteaza, nu si filmul.
– E adevarat. Cand imi vad spectacolele, imi aduc aminte ce a spus Woody Allen si ii dau dreptate. A fost intrebat care din filmele pe care le-a facut ii e cel mai drag si a raspuns: „N-am facut nici un film bun. Toate sunt ratate”.
– Asta il motiveaza sa faca un film pe an.
– Eu fac cinci spectacole pe an si la fiecare sper ca voi face ceva care va avea valoare. Si, dupa ce-l vad, imi dau seama ca ar trebui sa fac altul. Pentru mine, succesul exista doar ca sa-mi dea incredere sa continui. Pentru asta e foarte important, caci daca n-ai incredere devine foarte greu la un moment dat. Dar faptul ca sunt intotdeauna in cautarea unei calitati care nu se lasa descoperita – apar doar fragmente de calitate, niciodata o unitate a calitatii, o armonie a calitatii – imi da mult chef sa continui sa vreau sa ajung mai departe. Sa ajung undeva. Acest sentiment al unui castel cladit pe nisip, care se sfarama tot timpul, e chinuitor si, in acelasi timp, e singurul lucru care ma face sa vreau sa continui. Pentru ca, daca intr-o zi voi fi multumit de un spectacol, n-o sa mai vreau sa fac nimic dupa el. Chiar si „Trilogia antica”, care e unul din punctele de referinta ale carierei mele, sau spectacolul cu „Turandot” de la Covent Garden, unul dintre cele mai mari succese de acolo, se joaca de 35 de ani cu casa inchisa, eu nu le vad deloc ca pe niste spectacole perfecte. „Trilogia…” atingea foarte mult visceralul, atingea emotia, dar nu atingea si intelectualul in timpul spectacolului, ci dupa aceea. Nu atingea nivelul complex al omului, deci nu era un spectacol complet. Nu ma gandesc sa refac spectacolul, as face o alta versiune. Pentru mine, „Trilogia…” e un spectacol terminat, mort. A intrat in istorie. Nu ma mai convinge. Cred ca nu m-a convins niciodata.
„Ma bucur ca voi monta la Cluj si la Sibiu, ocolind Bucurestiul”
– Ati primit propunerile pe care le doreati de a monta in Romania? Si cum a fost la Cluj-Napoca, unde ati tinut un atelier?
– M-am simtit foarte bine la Cluj. Au fost aproape 100 de persoane. Nu ma asteptam. Ma asteptam la un atelier cu 20 de oameni, dar au venit aproape toti studentii, toti actorii, tineri si varstnici. Si erau toti impreuna – profesori, actori si studenti – intr-un cerc, faceau aceleasi exercitii fizice, si vocale, si de improvizatie. Era un soi de deschidere speciala si de adevarat interes. Nici unul n-a dorit sa se arate, sa manipuleze sau sa faca trick-uri. Acest sentiment de prospetime n-a mai fost la nici un atelier pe care l-am avut in Romania. Lucrul asta s-a mai intamplat la „Trilogie…”, la inceput, dar acolo atmosfera s-a deteriorat foarte iute. Evident ca ar fi o mare bucurie sa ma pot intoarce la Cluj, si la Teatrul National, si la Teatrul Maghiar, unde mi s-a propus sa lucrez. Ce vreau cel mai mult e sa gasesc un climat de deschidere, in care oamenii sunt cu adevarat interesati de a mai face teatru si de a mai descoperi ceva in teatru. Si la Sibiu am avut o intalnire foarte buna cu directorul teatrului de acolo, Constantin Chiriac, si pentru 2007 mi s-a propus sa fac un spectacol care sa deschida Festivalul International de Teatru.
– Inseamna ca la anul o sa stati prin tara.
– As vrea sa stau prin tara daca ajung la un contract scris, caci am invatat din America faptul ca, pana contractul nu e semnat, nu e valabil. Si, evident, nu sunt un om usor de obtinut, am conditii destul de dificile din toate punctele de vedere.
– Dar ati spus ca puteti obtine un an sabatic de la Columbia University.
– Da, e adevarat, dar vreau sa ma simt bine din toate punctele de vedere. Si imi pare bine sa incep la Cluj si la Sibiu si sa ocolesc Bucurestiul.
– N-ati primit propuneri din Capitala?
– Caramitru vrea foarte mult sa revin la National. Eu tin foarte mult la Caramitru, suntem prieteni, dar nu pot veni la National decat daca fac un one-man-show cu Caramitru. Pentru asta as veni, dar nu la National. Altundeva.
„Cand nu ne mai punem intrebari, incepem sa murim”
– Ati spus intr-un interviu: „Trebuie sa te pui sub semnul intrebarii pentru a fi intr-o stare de cautare zilnica”. Cam cum se face asta?
– Un raspuns e un lucru dezarmant si dezamagitor. Orice intrebare te pune intr-o stare de curiozitate, chiar daca exista intrebari inutile si intrebari utile, intrebari nenecesare si intrebari necesare, intrebari tampite si intrebari inteligente. Cred ca din clipa in care nu ne mai intrebam incepem sa murim, si sunt unii care de la o varsta foarte tanara incep sa moara. In orice spectacol, din clipa in care am un raspuns, repetitia nu mai e interesanta. E ca si cum am fi intre doua scaune. Nu stai nici pe unul, nici pe celalalt, si esti tot timpul in aceasta stare de tensiune, de neliniste, care e foarte grea. Recunosc ca a avea un raspuns e mult mai usor, dar in acelasi timp e mai greu si mai sanatos sa-ti creezi intrebari tot timpul. Cum creez o intrebare acum prin a scrie, desi sunt prea tanar ca sa-mi scriu autobiografia. Imi pun obligatoriu intrebari, nu ca sa aflu raspunsuri, ci ca sa fiu sigur ca nu a fost o greseala completa viata mea, ca poate nu a fost o greseala.
– Doar nu porniti de la premisa asta…
– Ba da. Ma gandesc tot timpul la ce ar fi trebuit sa fiu si n-am ajuns: dirijor. Asta vroiam la 7 ani, eram innebunit, faceam exercitii si-mi spuneam: „Sunt Toscanini. Sunt dirijor”.
– Pai, sunteti un fel de dirijor.
– Sigur ca sunt, numai ca n-am prea multa muzica in jur, de aceea lucrez si in opera. Simt mult mai mult nevoia de a trai cu muzica. Este arta ideala. Si cand scrii o poezie, si cand scrii un articol bun, inspirat, parca ceva devine muzica. Cuvintele devin muzica. Cand suntem indragostiti pentru cinci minute, cantam pe strada.
„Habar n-avem ce e aia sa fim parinti”
– Unde ati ajuns cu cartea?
– Sunt la jumatate si mi-e foarte frica. Ar trebui sa fie gata in septembrie-octombrie si sunt de-abia la jumatate. Am scris inceputul – copilaria, pregatirea, tineretea, Institutul, spectacolele din Romania dinaintea plecarii in America, intalnirea cu Brook. Apoi am scris sfarsitul – revenirea in Romania, experienta cu „Oedipe”. N-am scris partea de mijloc – ce s-a intamplat in 25 de ani de America si de teatru international. Si n-am scris finalul, pe care-l vreau ca pe un fel de jurnal. Niciodata n-am tinut un jurnal si acum vreau sa scriu ca si cum as inventa un jurnal pe care l-am scris toata viata. Sa inventez in fiecare zi ceva.
– Pacat ca nu l-ati inceput cat ati stat acum in Romania.
– N-am avut o clipa de liniste. A sunat telefonul ca la Gara de Nord.
– Cum a fost aniversarea zilei de nastere? S-a intamplat ceva memorabil?
– Nimic, am fost cu copiii mei. Au venit din America la Viena, sa vada „Werther” (n. red. – Andrei Serban a montat opera lui Massenet la Staatsoper). Am fost numai eu cu ei. Dar, de la un moment dat, nu mai e bine sa sarbatoresti o varsta decat in cadru foarte intim. Nu e un lucru care-ti face foarte multa bucurie. Bilanturile sunt o chestie de chin privat.
– Dar singur ati spus ca tineretea n-are legatura cu varsta.
– N-are nici o legatura, dar in acelasi timp, gandindu-te ca e a nu stiu cata oara cand sarbatoresti, ca e aceeasi rutina… Dar problema poate fi privita si altfel: soarele rasare in fiecare zi.
– Ce cadou frumos ati primit?
– Am primit de la copiii mei cate o scrisoare foarte frumoasa, in care mi-au spus ce inseamna pentru ei sa descopere ca au un tata. Si ca parinte exista un timp al descoperirii totale, pentru ca habar n-avem ce e aia sa fim parinti. Nici unul dintre noi n-a fost la scoala parintilor. Unii suntem talentati, altii – foarte netalentati. Cum nu invat din greselile parintilor mei si cum vad ca repet greselile parintilor mei, si asta e un subiect foarte delicat, care isi are si el intrebarile lui. Si nici un raspuns. Dar cand primesc de la copiii mei o asigurare, exact ca la banca, a faptului ca totusi au descoperit in mine un tata, imi spun ca un cadou mai frumos nu exista.
