Vlad Zamfirescu: „O sala mare te impinge cumva la un teatru mai conventional”

Pe Vlad Zamfirescu il puteti gasi "sub" Calea Victoriei. Acolo, pe scena Teatrului Act, va invita din cand in cand la o portie de cartofi prajiti (ca uneori sunt foarte sa­rati e cu totul altceva!). De ani buni, Vlad joaca pe scena intima a acestui teatru, dezvaluindu-se de fiecare data intr-un alt fel, unui alt public. Acum, a ales sa se dezvaluie noua.

Carte de vizita

Nume: Vlad Zamfirescu
Studii: UNATC, sectia actorie
Activitate: "American Buffalo", "Dumnezeul de a doua zi", "Orasul", "The Shape of things", "Bash. O trilogie contemporana" (Teatrul Act), "O scrisoare pierduta" (Teatrul Bulandra)
Profesie: Actor

Te bag prin pasaj?", ma intreaba Vlad. Suntem in masina lui, pe drumul spre casa. Dupa o ora intreaga petrecuta in subsolul Teatrului Act, vorbind cu actorul Vlad Zamfirescu, am observat cu stupoare ca… re­porto­fonul mi-a jucat feste, motiv pentru care a avut loc scena de mai sus. Timp de 20 de mi­nute, pe ruta Calea Victoriei – Soseaua Mihai Bravu, Vlad mi-a povestit despre copiii sai, mese rupte si placerea scenei.

Piesa "Dumnezeul de a doua zi" este construita pe doua perspective diferite ale aceleiasi povesti. Crezi ca intr-o relatie, perceptia diferita a iubirii provine din sexul diferit al par­te­nerilor?

Vlad Zamfirescu: Nu, n-are legatura cu asta, provine din faptul ca fiecare privim lucrurile in felul nostru unic. Atunci cand discutam, fiecare are si un alt punct de vedere, priveste dintr-o alta fateta. E ca si cum ai vedea un cub, tu din partea ta, eu din partea mea. Evident ca vedem parti dife­rite, desi vorbim de acelasi cub.

Un punct central al piesei sta in relatia disfunctiona­la dintre parinti si copii. La randul tau si tu esti tata. Cum ai vrea sa te per­ceapa baiatul tau, Matei, atunci cand va fi mai mare?

V. Z.:  Sper sa stiu sa-i ofer libertatea si personalitaea ne­cesare de care sa se foloseasca in viata. Sper sa reu­sesc sa nu-i pun bariere si oprelisti. Sa incerc sa-l fac sa fie creator, sa aleaga singur si sa-si creeze un sistem de valori bun si performant, valabil. Nu stiu daca o sa reusesc, sunt abia la inceputul meseriei mele de tatic.

Iti este afectat jocul de sala in care joci? Cum e pe o scena mare, ca a Natio­nalului, versus cea de la Teatrul Act?

V. Z.: Ar trebui sa nu difere jocul nostru, sa fim la fel de adevarati si acolo si acolo. Singura diferenta majora e ca la sala mare trebuie sa impingi mai tare ca sa se auda. Daca reusesti sa faci cumva sa pas­trezi adevarul de la sala mica la cea mare, e minunat. Poate ma insel, dar eu voi incerca, si sper sa reusesc in viata mea de actor, sa ajung sa incerc si asta. Nu prea am mai vazut la o sala mare spectacole inti­miste, de genul celor de la Act. Tot ce am vazut era pe mare, pe gesturi ample, largi. Poate ma insel, insa eu cred ca se poate face si acolo – cu con­ditiile audio adecvate – teatru de adevarul celui de la Act, sau de la alte teatre mici.
O sa­la mare te impinge cumva la o conventie, la un teatru mai con­ventional. E vorba de lupta de a transforma conventia in adevar. Trebuie sa faci un gest mare, si iti spui, ia sa vad, cum il fac sa fie si adevarat? Ori, la o scena mai mica nu am problema asta.

Povesteste-mi putin des­pre Asociatia Catharsis.

V. Z.:  E o asociatie culturala pe care o conduc, care produce deocamdata doar teatru – ar vrea sa produca si teatru-dans, si dans, o sa mai vedem. Dar scopul nostru principal a fost sa aducem piese in premiera absoluta in Romania. Ne-au interesat autorii mari contemporani, cei de o reala valoare, atat straini cat si romani. Intamplator, am ales autori din SUA, din Rusia, chiar si un autor japonez. Insa criteriul principal a fost valoa­rea, teatrul contemporan de valoare. Si observ ca se scrie – e adevarat ca rar si greu. Noi alegem foarte greu textele pe care le preluam, adica un text valoros cum e "Shape of thi­ngs" (Neil LaBute), sau cum e "Orasul", al lui Griskovet (Ev­gheni), l-am gasit greu, dupa luni de cautare. Inainte de Catharsis, cand trebuia sa fa­cem o piesa, si stiam ca textul are probleme, dar vroiam sa-l facem, ziceam "hai ca-l scoa­tem noi". Acum vrem sa fa­c­em texte pe care noi spe­ram sa fim capabili sa le interpretam, macar 80% din ce vor ele si tot e suficient. Adica textele sa fie atat de mari, incat sa ne traga ele pe noi. Observam – nu numai eu, si colegii mei – ca pe textele ma­ri, contemporane, inca desco­perim lucruri. Jucam de 5 ani o piesa, care, fiind extrem de valoroasa, inca ne lasa sa-i gasim sensuri noi si lucruri care ne incanta, pe care nu le-am vazut pana acuma. Asta inseamna un mare text.

Se modifica jocul tau in functie de publicul din sala?

V. Z.:  Mie-mi place sa ma joc, cand e vorba de un raport direct – cand vorbesc cu pu­blicul – normal ca trebuie sa reactionez la ce primesc, si asta e incitant. Ma gadila, ma provoaca. Am avut si o seara in care cineva din sala avea un ras extrem de personal si… am reactionat. Mi s-a parut co­mic. M-am oprit, m-am uitat la acea persoana si evident ca ceilalti au inceput sa rada si sa aplau­de. De vreme ce propu­nerea piesei vine ca un dialog, atunci trebuie sa facem spectacolul ca atare. Te astepti sa primesti din partea cealalta tot ce poti primi – n-ai voie sa obturezi, sau sa zici "reactionati cum vrem noi!". Ce-i aia? E libertate. Eu iti spun ceva, si astept reactia ta. Si asta e si frumusetea, ca nu e nimic incarcerat si prestabilit – ar fi mort asa. De asta si pu­blicul reac­tioneaza cum reac­tio­nea­za, e incantat, ii place, devine si el un personaj. Dar asta e doar la anumite spectacole, create spe­cial asa, cu aceasta conven­tie, a dialogului cu publicul.

Ce parere ai despre improvizatia din teatru?

V. Z.:  O improvizatie func­tioneaza bine atata timp cat nu face rau textului, sensului pe care l-a vrut autorul. Noi, de exemplu – eu si generatia mea – am fost "crescuti" la UNATC sa respectam intocmai ce spune autorul, care ni se pare ca e pionul principal, asa ca ne mulam pe un text si vrem sa spunem povestea acelui text. Nu-mi place genul de teatru in care e luat un text, si indiferent de mesajul sau scopul lui, regizorul spune ce vrea el sa spuna, fara nici o legatura cu textul respectiv. Atunci vine intrebarea mea: "De ce ai mai luat textul ala? De ce n-ai luat un text care sa spuna ce vrei tu sa spui?".

Cum reactionezi daca se intampla ceva neprevazut pe scena?

V. Z.:  In principiu, un accident trebuie sa-l incorporezi. Poti sa transformi acel accident, astfel incat sa-ti poten­teze scena sau personajul, sa te ajute. Sigur ca sunt accidente care sunt greu de incorporat, care n-au cum sa faca parte din textul respectiv, din situatia respectiva, si atunci e mai complicat. In principiu insa, personajul e viu, ca si tine, si atunci reactioneaza viu la ce i se intampla.

Poti sa-mi dai exemple de astfel de accidente?

V. Z.:  Da, tin minte ca eram la clasa la noi la UNATC, in anul III, jucam Shakespeare, "Furtu­na", si o colega de-ale mele, Ioana Olteanu (n.a. – actrita la National) era Ariel, un perso­naj magic, care poate sa faca tot felul de lucruri, un fel de spirit. La una din repetitii, Ariel a atins cu mana o masa, pur si simplu a atins-o, nici nu s-a sprijinit de ea, si masa s-a facut bucati, dar au cazut lemnele unul dupa altul, intr-un ritm special, cu pauze, pana s-a descompus toata masa. Momentul in care s-a intamplat a fost magie pura – Ariel era in stare, printr-o simpla atingere, sa descompuna un lucru! Efectul a fost devastator, am ramas toti incremeniti.

Tie ti s-a intamplat vreodata?

V. Z.:  Am patit-o eu la Bulandra, la Icoanei, jucam in "Regele Lear", eram Edmund, si aveam o intrare in scena din vorbitor, de jos, singur, cu o lumanare in mana. Trebuia sa ma intorc la public si aveam de spus un monolog care incepea cu "Un vant prielnic bate din senin". Ideea e ca am urcat din vorbitor cu lu­manarea in mana, si cand am ajuns sus pe scena si m-am intors spre public, in secunda aia s-a auzit un trosnet de sus, s-a rupt cerul in doua, ceva infiorator, si imediat a inceput o ploaie, de se auzeau rapaiturile pe tavan, a fost ceva infernal, rupere de nori. Mie mi s-a ridicat parul pe mine, pentru ca stiam ce urma. Am ridicat usor mana si am spus: "Un vant prielnic bate din senin". In secunda aia, tot publicul a facut "Ooooh, cum a facut asta, a aranjat cu Dumnezeu?". Sunt momente magice.