"Robusta ca o locomotiva germana, puternica si violenta ca bomba de la Los Alamos, mieroasa sau mieunata ca pisicile desenelor animate, frumoasa cat s-a putut, sperioasa si pitigaiata, melancolica sau tandra ca filmele indiene, dansanta si topaitoare, cand cele de varsta ei s-au vandut de mult resemnarii, cantand in falset ca mine sau «pe bune» ca Frank Sinatra, imprevizibila ca ziua de maine, Tamara Buciuceanu este o imensa uzina plutitoare pe oceanul artelor atat de dramatice, o minune singulara, nascuta anume sa ne uluiasca". Horatiu Malaele
In general, nu-mi place sa vorbesc despre mine. Las intotdeauna la latitudinea celor care ma stiu, ma urmaresc. Am inceput cu un gand personal despre mine ca om al colegului Horatiu Malaele. In cariera este foarte bine de la inceput sa fii urmarit de cronicari veritabili. Am avut aceasta fericire sa fac cariera si din cronici dramatice. Am avut mereu bucuria sa tot fiu printre cei care luau premii. Intr-o zi, in sensul frumos al nostalgiei in meserie, mi-am luat si eu tot ce stransesem din cronicile facute de-a lungul timpului, m-am tot uitat prin ele si ma gandeam: Doamne, dar cat am jucat! 56 ani de teatru! Si exact in ziua in care implineam 56 ani de teatru, coincidenta bizara, sau nu, mi s-a acordat la TIFF Premiul de excelenta pentru intreaga cariera, alaturi de maestrul Radu Beligan si de Catherine Deneuve. M-a bucurat foarte mult compania in care am existat si multumirea a fost cu atat mai mare cu cat, fara sa discuti cu nimeni, fara sa propui nimic, s-a intamplat lucrul acesta. Cu cateva zile inainte de Cluj primisem si la Festivalul de Comedie, Premiul de excelenta. M-am simtit foarte bine.
La Cluj am fost intr-un hotel si un apartament extraordinare, de vedeta cum ar spune unii. Pentru mine insa cuvantul vedeta nu exista. Prea mult s-a folosit la televizor si mie mi se pare totusi ca el are o alta semnificatie. Pentru mine exista artist bun si artist mai putin bun.
Revenind la Cluj, trebuie sa spun cu placere ca am urcat scarile Teatrului National pe covorul rosu. De jur imprejur, lume foarte multa care aplauda cand treceam si chiar mi s-a intamplat sa fie cateva persoane care au spus: "Vrem sa punem mana pe dumneavoastra ca sa ne mearga bine!". Este adevarat ca eu sunt nascuta in zodia Leului si sa stiti ca am destul de multa energie pozitiva. Nu mi-e rusine sa spun ca pe 10 august implinesc 79 de ani. Unii se uita mirati si atunci eu le spun in gluma: vreti sa scot buletinul?
Am avut un regim de viata normal, cu atentie la alimentatie, la putina gimnastica cat mai puteam. Si sa stiti, cel mai mare lucru pe care am vrut sa-l inscriu in viata mea a fost sa fiu generoasa cu toti oamenii pe care i-am intalnit si mai mult cu cei cu care am jucat. Si am jucat cu foarte multi oameni mari. Mari artisti si mari artiste. Si mari regizori am avut la indemana ca sa pot invata multe: Valeriu Moisescu, Lucian Giurchescu, Horia Popescu, Catalina Buzoianu, Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, Dinu Cernescu. Nu pot sa uit "Azilul de noapte", regizat de Liviu Ciulei. Ce lucruri extraordinare am invatat eu in repetitiile alea!
Sunt foarte bucuroasa si ma gandesc ca nu am trait degeaba! Unii spun ca popularitatea mea este extraordinara. Ma vad oamenii pe strada si spun: Uite-o! Iar altii imi strang mana si-mi spun: "Sa traiti inca multi ani ca sa ne descretiti fruntile!". Amintiri din acestea am foarte multe. Daca as face biletele nu ar incapea intr-un sac. Acestea sunt lucrurile cu care ramanem.
In afara de succesele de dupa o premiera, mai sunt si calatoriile. Am avut fericirea sa parcurg 40 de orase ale lumii, de pe patru continente. Cu piesa "Caviar, vodca si bye-bye!", de George Astalos, am colindat 25 de capitale ale lumii. In septembrie, alaturi de colegii din distributie, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Eugen Cristea si de regizorul Dan Puican, vom poposi in Africa de Sud.
Intr-adevar, daca ramane actorul cu multumire este atunci cand este aplaudat. Este multumirea ca i-a placut publicului. Si mai mare multumire este cand vezi ca o sala intreaga se ridica in picioare, la sfarsit, aplauda cateva minute in sir si te tot invita la rampa. Intr-adevar, actorul simte cel mai bine acest lucru si-i place cel mai mult. Este o rasplata a muncii lui.
In cariera insa noi artistii trebuie sa avem si o sansa! Cand am terminat facultatea, am fost dorita la doua teatre – Teatrul Armatei si Teatrul Muncitoresc (Giulesti, actualul Odeon). Si ca sa nu am nici un dubiu ca am facut alegerea corecta, am scris doua biletele si dintr-o palarioara am tras Giulesti. Am facut bine, pentru ca de a doua zi se monta "Macar Dubrava", de Korneiciuc, si am fost distribuita in personajul care se numea "Marfa". A fost un succes si din acea zi eram in distributie in toate piesele care se puneau. Ceea ce nu intelege tineretul nostru de astazi este ca in profesia noastra trebuie sa joci si roluri mici si episodice si secundare. Doar asa inveti ce inseamna siguranta scenei. Nu se poate altfel.
Am atacat de-a lungul timpului mai multe genuri si bine am facut. Am fost si la Opereta, noua ani. Din pacate, oamenii cateodata uita. S-au facut candva vreo doua emisiuni la televizor si, curios, eu eram complet absenta dintre cei care au jucat acolo. Nu stiu care sa fi fost motivul, dar acum le-am adus aminte oamenilor! Perioada de opereta m-a ajutat foarte mult in siguranta cu care trebuie sa abordezi personajele.
Si pentru ca indeobste oamenii dupa ce nu mai sunt in viata sunt uitati, iata ca eu vreau sa aduc aminte numele catorva colegi si colege: Geo Barton, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Stefan Banica, Cornel Vulpe, Petrica Gheorghiu, Toma Caragiu, Nineta Gusti, Colea Rautu, Florin Scarlatescu.
Trac nu am avut niciodata. Am fost intotdeauna foarte atenta si concentrata si asta mi-a dat o anume liniste. Sigur, ceva emotii am avut, ca nu se poate fara!
Niciodata nu am refuzat nici un rol in care eram distribuita. Spunea profesorul meu, Nicolae Baltateanu: rolurile mici cer foarte multa atentie si daca nu le faci ca o bijuterie treci neobservat. Si iacata ca am fost observata! Ca sa fii adevarat insa trebuie sa fii foarte sincer si foarte simplu. Cum reusesti? Reusesti in momentul in care iti dai silinta, altfel cum sa reusesti?! Tot ce este facut si prefacut se simte. Mie mi s-a spus de cand am terminat facultatea ca am sa fiu actrita de compozitie. Am atins si comedia si drama, am jucat si la teatrul de revista.
Am fost intrebata deseori ce as spune tinerei generatii de actori. Sa urmareasca oamenii care au iesit la pensie dar mai joaca, actori maturi de la care este imposibil sa nu furi ceva bun. Sa nu fii atat de pretentios si sa vrei sa joci numai roluri principale. Bagajul de cunostinte ale carierei doreste si un rol secundar si unul mai mic. Incet-incet, precis cel care are talent iese in evidenta!
Cel mai grozav lucru care mi s-a intamplat – uitati-va sunt cautata si asta-i fericirea mea. N-am suparat si n-am insistat la nimeni ca sa joc pentru ca am observat ca sunt dorita de public si distribuita in spectacole. Si atunci mi-am dezvoltat cariera incet, incet. Sunt actrita care vine la cabina cu doua ore mai devreme pentru ca asa m-am obisnuit. Cand joc, vreau si simt nevoia sa am bucuria serii. Joc cu placere pentru cel care a platit si a venit sa ma vada. Tot ce am facut am facut cu daruire si cu dragoste pentru meserie, pentru ca fara asta nu se poate.
Fac parte dintr-o familie cu patru generatii de artisti: sora mea Iulia, solista la Opera Romana, sotul ei, actorul George Constantin, baiatul lor, Mihai Constantin si eu. Traditia merge inainte. 20 de premii de interpretare reprezinta ceva. Este bucuria mea si inseamna ca nu am muncit degeaba, iar oamenii isi vor aduce aminte cand n-am sa mai fiu ca am fost si eu o actrita in peisajul asta mare al teatrului romanesc.
