„Primul meu salariu de rezident în anul I la obstetrică-gine-cologie a fost, în 2007, de 390 de lei, iar eu veneam din provincie, dintr-o familie săracă, mama avea pensie de 500 de lei. Cum aş fi putut eu să supravieţuiesc în Bucureşti, să plătesc chiria pentru garsoniera în care stăteam, să mănânc, să mă îmbrac, să-mi cumpăr toate tratatele după care trebuia să învăţ, reviste medicale şi tot ce trebuia? Vă răspund eu simplu: când am intrat în spital, am început să iau şpagă. Asta a fost singura metodă prin care am putut să învăţ această meserie”, îşi începe povestea, un tânăr medic specialist. Ca să ajungă însă la „privilegiul” de a lua şpagă, adică să treacă cu bine de exigentul examen de rezidenţiat, tînărul medic, pe nume Radu, a trebuit să înveţe susţinut un an întreg, ultimul din facultate. „Mi-am dorit enorm să fac această meserie”, spune el. Pe lista cu persoanele admise la rezidenţiat, Radu şi-a văzut numele printre primele 30.
Medicul, un bărbat robust, cu alură de sportiv, îşi rezumă pragmatic, în câteva propoziţii, viaţa. Provine dintr-o familie cu un singur părinte, tatăl a murit de mult, iar mama este o pensionară obişnuită, care rar a vrut să-şi părăsească gospodăria dintr-o localitate de munte, chiar şi pentru câteva zile. „Se mân-dreşte la tot satul că fiu-su a ajuns medic la Bucureşti. Sunt mândria ei”, spune tânărul, cu o emoţie bine cântărită. De altfel, Radu e tipul de bărbat care nu-şi încarcă afectiv povestea. Vorbeşte clar, franc, logic despre problemele sistemului medical, un sistem ale cărui hibe le-a analizat cu atenţie, precum infractorul care dă târcoale casei, pe care vrea s-o deschidă prin efracţie. „Sistemul e ostil celor care nu-l cunosc, de aia pleacă atâţia dincolo”, punctează el. Pentru Radu au urmat cinci ani grei de rezidenţiat într-un spital mare din Bucureşti, cinci ani în care singura sursă de venit care i-a asigurat drumul spre diploma de medic specialist a fost…şpaga. În acest timp, salariul de rezident i-a crescut uşor, dar nesemnificativ ca să-şi poată acoperi cheltuielile curente.
O întrebare pe care cu siguranţă şi-o pun mulţi dintre tineri este dacă aceste eforturi pe care trebuie să le facă pentru un salariu infim vor fi vreodată răsplătite. Răspunsul poate fi afirmativ dacă ne uităm la acea pătură a medicilor cu faimă puternică şi care au devenit adevăraţi mag-neţi pentru pacienţi. Aceştia au ajuns să obţină venituri occidentale, poate chiar mai mari. În lumea medicală se vehiculează că aproximativ 10% din doctorii care profesează în Bucureşti reuşesc să câştige peste 10.000 de euro pe lună. În sistemul privat.
Câţi ani trebuie să treacă totuşi până când un tânăr medic poate ajunge să câştige atât de bine, fără a fi nevoit să treacă prin umilinţa plicului băgat în buzunar de pacient sau prin greutăţile emigrării în Occident? Cum se câştigă un astfel de statut într-un sistem sanitar cu atâtea probleme cum este cel românesc? Am încercat să răspundem la aceste întrebări cu ajutorul unor personalităţi ale lumii medicale din Capitală.
„Statul nu-ţi dă posibilitatea să te autoîntreţii”
Prin comparaţie cu alte meserii, care îţi permit intrarea în câmpul muncii imediat după ce ai terminat cei patru ani de facultate, ca să devii medic specialist e musai să treci prin cei şase ani de facultate şi alţi cinci-şapte ani de rezidenţiat, în funcţie de specializarea pentru care optezi. Perioada de rezidenţiat, fundamentală pentru definitivarea medicului specialist, este plătită „mizerabil” de către stat, cauză pentru care viitori medici, care nu provin din familii cu posibilităţi financiare, învaţă să ia şpagă. Abia după vârsta de 35 de ani, susţin medicii intervievaţi de RL, un doctor reuşeşte să fie matur profesional şi să ajungă şi la independenţă financiară. În specializările chirurgicale, perioada de formare e chiar mai lungă, ajunge în jurul vârstei de 40 de ani. De altfel, profesori cu expe-rienţă în sistemul medical au ajuns la concluzia că medicina a devenit o profesie pe care reu-şeşti s-o faci fără compromisuri numai dacă eşti sprijinit financiar de către familie. „Cei care au făcut medicina sunt copii care au iubit efectiv meseria asta. Mulţi sunt ajutaţi financiar de către părinţi. Asta e singura solu-ţie ca să reuşeşti, din păcate. Aici s-a ajuns. Statul nu-ţi dă posibilitatea să te autoîntreţii. Salarizarea este sub orice critică, 700-800 lei ia un măturător, o femeie de serviciu, nu un medic”, punctează directorul Spitalului Sanador, conf. dr. Doru Herghelegiu. Acesta este şi motivul cel mai des invocat de către medicii care au părăsit sistemul românesc şi au decis să profeseze în alte ţări din Europa. „Majoritatea medicilor care au plecat nu au avut de ales. Nu a existat altă soluţie pentru ei”, adaugă o altă personalitate din medicină, profesorul doctor Gheorghe Burnei (foto).
Celebrul ortoped pediatru explică practicile întâlnite de dumnealui în spitalele din România şi dă vina tot pe stat, care creează o atmosferă de ostilitate între pacient şi doctor. „Amândoi au ajuns să se păcălească unul pe altul. Pe de o parte, doctorul îşi spune – să încep eu să tratez acest pacient? Pentru ce l-aş trata? Este o treabă foarte dificilă şi foarte riscantă. Eu pot să iau acelaşi salariu şi dacă îl tratez, şi dacă nu îl tratez. Ca să mă ocup de un caz foarte greu, ca să mă leg la cap, ca să intru într-o situaţie în care să fiu acuzat de malpraxis? De ce? Ca atare, doctorul îi spune pacientului că nu-l poate trata şi pacientul rămâne în aer. Pe de altă parte, pacientul îl păcăleşte pe doctor. De ce să fie tratat el la privat, deşi poate şi-ar permite financiar acest lucru, când îi poate pune doctorului ceva în plic într‑un spital la stat şi se rezolvă problema”, explică Burnei.
Cum reuşesc unii medici să câştige peste 10.000 de euro pe lună
Unul dintre medicii care au refuzat să mai lucreze într-un spital de stat este conferenţiarul doctor Doru Herghelegiu (foto). „În momentul în care s-a deschis primul spital privat, cu toată aparatura necesară, ca să-mi permită să operez, eu am spart acest cerc vicios existent în spitalele de stat şi am renunţat definitiv să profesez la Spitalul Polizu. Cine are nevoie de serviciile mele, mă caută în privat, cine nu, nu. Aici, eu nu pun mâna pe niciun ban, totul trece prin sistemul de contabilitate. Am plecat dintr-o poziţie favorizată, urma să preiau clinica de stat, să fiu viitorul profesor, dar am plecat”, spune conf. dr. Doru Herghelegiu.
Până să facă însă acest pas, celebrul ginecolog a muncit asiduu. Iar viaţa i-a oferit o mare şansă. A fost primul medic care a învăţat să folosească profesionist un ecograf într-o secţie de obstetrică-ginecologie. „În 1994, Spitalul Polizu a primit cadou de la guvernul japonez un ecograf modern. Ne uitam stu-pefiaţi la aparat. Cu ajutorul lui, făceam un salt în timp de 30 de ani. Şi am plecat singur în Franţa, ca să în-văţ să-l folosesc”, povesteşte doctorul. Stagiul a durat câteva luni. Întors acasă, Herghelegiu a continuat să înveţe singur în spital, până a căpătat experienţă, iar în câţiva ani a devenit unul dintre cei mai buni specialişti în ecografie morfologică fetală. „Ulterior, toţi am înţeles că obstetrica-ginecologia fără ajutorul explorării ecografice nu-şi găseşte locul. Un clinician, oricât de bun ar fi, nu mă poate egala niciodată”, ex-plică el. La ora actuală, Her-ghe-legiu munceşte peste 12 ore pe zi în Spitalul Sanador şi consultă, în medie, 25 de paciente pe zi.
Un alt medic renumit care a renunţat să lucreze într-un spital de stat este dr. Cătălin Copăescu, expert în chirurgie bariatrică. Acesta spune că a avut parte de o perioadă lungă de acumulări în cadrul sistemului de stat, dar i-a văzut şi limitele, moment în care s-a desprins de el. „N-aş fi vrut să ies la pensie uitându-mă peste gard la medicii din străinătate care fac intervenţii chirurgicale şi pot aborda pacienţii dintr-o pers-pectivă tehnologică foarte bună, spunând că la noi nu se poate. Noi, în spitalele de stat, nu avem bani să facem trei analize, aşa cum am întâlnit la unul dintre congresele locale”, explică dr. Cătălin Copăescu. Chirurgul a ajuns la concluzia că motivele pentru care ne pleacă medicii în străinătate sunt similare cu ale pacienţilor români cu posibi-li-tăţi financiare, care se tratează afară. „Medicii nu mai vor să se compromită într-un sistem în care neajunsurile le limitează perspectiva medicală şi nu pot să efectueze intervenţii chirurgicale foarte ample. Pleacă acolo unde aceste condiţii le sunt create. Astfel, pacienţii români se întâlnesc cu unii medici români în străinătate. Şi aveam de ales – de a fi unul dintre medicii care îşi tratează pacienţii în străinătate sau a încerca să realizăm o condiţie organizatorică şi materială în România”, spune Copăescu. Proiectul pus pe picioare de chirurg şi câţiva colegi de breaslă se numeşte Delta Hospital şi este singurul centru privat de excelenţă în tratamentul obezi-tăţii din ţară.
Şomerul înscris la doctorat
Sunt aceşti doctori de succes exemple suficient de puternice care să-l mobilizeze pe tânărul doctor Radu să lupte cu sistemul şi să nu părăsească ţara? „Îţi trebuie ani mulţi, ca să ajungi la statutul lor, chiar dacă eşti tobă de carte”, răspunde el.
Spitalele private nu lucrează cu un număr foarte mare de medici angajaţi full-time, dar lucrează cu un număr nelimitat de colaboratori. Iar regula după care plătesc este următoarea: eşti medic bun, atunci aduci clinicii clienţi. Iar recompensa financiară a doctorului se calculează în funcţie de intervenţiile pe care pacienţii le fac în cadrul clinicii. Notorietatea se câştigă însă greu. După cel puţin cinci ani de practică într-un spital de stat, un medic tânăr reuşeşte să‑şi creeze faimă. Iar cel mai eficient management este ur-mă-torul: recomandarea medicului din pacient în pacient. „Eu, după ce am terminat rezi-denţiatul, nu am reuşit să prind un post în spitalul de stat, pentru că, de regulă, aceste posturi se scot greu la concurs, în Bu-cureşti. Am participat la unul, dar era aranjat, nici nu ştiu de ce dracului m-am înscris. Am primit o ofertă bună pentru Londra, am refuzat să plec acolo, din considerente personale. Şi uite aşa, am devenit şomer care s-a înscris la doctorat”, explică Radu, ţinându-şi prietena de mână. Motivul pentru care nu pleacă în Anglia este unul emoţional. Prietena lui este extrem de ataşată de familie şi nu-şi vede viaţa departe de ea. Pentru ea, Radu s-a hotărât să muncească aici şi inevitabil să acumuleze frustrări. „Cea mai mare frustrare a sa este faptul că sistemul nu-i deschide o uşă, nu-i oferă postul pe care s-a pregătit, un post de medic specialist într-un spital de stat din Bucureşti”, adaugă prietena.
Până în vara acestui an, posturile din sistemul sanitar au fost blocate, din cauza unui memorandum cu Fondul Monetar Internaţional, care prevedea deblocarea unui singur post la şapte plecări din sistem. În plus, majoritatea medicilor tineri refuză să se angajeze în spitalele din provincie, din cauza lipsei echipamentului medical.
Competiţie ca la maraton
Hotărât să nu părăsească România, Radu supravieţuieşte din gărzi. Face în jur de opt pe lună, cinci în spitalele de stat, pentru care încasează 1.000 lei şi trei gărzi în spitalele private, pentru care ia 450 lei pentru fiecare în zilele de weekend. În fiecare joi, tânărul pleacă din Bucureşti şi face o gardă într-un oraş de provincie, unde operează şi face urgenţe pe bandă rulantă. „În acel spital profesez cu adevărat, sunt treaz, nu-mi uit meseria. Acolo tratez România adevărată, femei analfabete, care vin la spital când nu se mai poate. Femei sărace, neinformate.Mi‑aduc aminte că, în timp ce consultam pe cineva, m-a izbit un miros puternic, urât şi nu înţelegeam de unde vine. Femeia avea o rană în talpă, care se necrozase. O cangrenă. Apoi mă întorc în Bucureşti şi fac gărzi în spitalele private sau de stat, în timpul weekendului, pentru că nici un doctor consacrat nu vrea să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în spital. Numai fraierii ca mine o fac. Şi mă întorc acasă abia marţi. Mort de oboseală. Extenuat. Vai de capul meu”, spune Radu.
Uşor îndârjit, frustrat, Radu nu vrea însă să cedeze. „Nu mă las nici mort, dacă am început pe drumul acesta. La un moment dat, voi reuşi”, conchide el. Întrebat ce condiţii trebuie să îndeplinească un medic tânăr, ca să pătrundă în sistemul medical din Bucureşti, prof. univ. dr. Nicolae Suciu, directorul Spitalului Polizu din Capitală şi al Institutului de Ocrotire a Mamei şi Copilului, spune că în medicină competiţia este singura care triază sau promovează tinerii medici. E ca la maraton. „Trebuie să fie excepţionali, să înveţe carte tot timpul. Să fie conectaţi la lumea medicală. Să caute. Să iscodească. Să exploreze. Să se antreneze. Să aibă o viaţă organizată, aşa cum numai la japonezi am văzut-o. Să fie extraordinari”.
