În viața unui om, există inevitabile crize identitare care se vor declanșa la un moment dat. Ele se manifestă în funcție de tipul de personalitate al fiecăruia. Adesea, asistăm la răsturnări de personalitate: băiatul cuminte devine agresiv.
Băiatul cuminte este bărbatul model, plăcut de prietenele soției lui, pentru că este sensibil, atent, necombativ, încearcă din răsputeri să-i facă pe plac soției. Ea, la început, este flatată. Apoi, se simte din ce în ce mai nemulțumită de incapacitatea lui de a spune “nu”. Realizează că îi lipsește Eul, adică propozițiile începute cu: “Eu aș vrea…” sau “Eu îți propun să…”, “Eu mi-aș dori să…”. În loc de acestea, el spune: “Vrei să…?”. Dacă partenera îi răspunde “nu”, el se repliază și renunță la dorința lui, care oricum era voalată și pierdută în confuzia lui Eu și Tu. Nu fără a aduna frustrare și furie. Dacă îi răspunde “da”, el are impresia că îi face pe plac ei. De asemenea, nu fără a aduna frustrare și furie. Astăzi așa, mâine tot așa, el se supra-adaptează pentru a evita aparentul conflict cu ea, dar, în esență, conflictul lui legat de propria agresivitate. Iar ea se simte din ce în ce mai singură și mai abandonată în viața de familie.
Cruzime distrugătoare
Agresivitatea apare din când în când într-o formă violentă și distrugătoare. Supra-adaptarea în relație înseamnă, de fapt, supra-controlul asupra agresivității, care lăsată să se exprime în acțiuni și comportament ar fi de o cruzime ucigătoare. Îi este rușine de agresivitatea lui, de sentimentele negative pe care le resimte și de intensitatea furiei care ar duce la violență criminală. De aceea, preferă să tacă și, dacă le exprimă, le “mărturisește” în acte artistice, în profesii, în sport combativ.
În toate cazurile de “băiat cuminte”, găsim în istoria personală un dezechilibru în triunghiul relațional tată – mamă – fiu, deoarece tatăl nu a fost prezent în familie, nu i-a acordat atenție fiului și nu a avut cum să fie personajul masculin de identificare al fiului. Mama, din acest motiv, este idealizată, fiul încercând din răsputeri să nu o supere, “să nu o facă pe mama să plângă”, după cum descrie Guy Corneau, analist junghian, jelania “sindromului funiei de gât”. Mama nu suportă să fie contrazisă, să i se spună “nu”, nu îi permite fiului crize de furie, atacuri, nemulțumiri, interpretându-le ca afronturi sau obrăznicie, îi cere mila, iar fiul ajunge să iubească din milă. Corneau subliniază că acest fiu, care se simte sufocat, își sacrifică nevoia de afirmare și de autonomie, interdicția de a exprima sentimentele negative și reprimarea sexualității, care s-au petrecut în copilărie. Astfel că fiul ajuns adult se va purta cu femeia, partenera lui, după același model supra-adaptat relațional cu mama.
Viața de familie
Dar soția nu este mama și îl provoacă la luptă, pentru că intuiește că neputința lui de a spune “nu” înseamnă și neputința lui de a se deschide autentic, de a se dărui intimității relației. Ea îl vrea cu totul. Ea a ajuns să nu mai suporte să-i spună lui ce să facă, unde să meargă, ce dorințe are spre a-i fi îndeplinite. Nu mai suportă aparentul rol de femeie rea care își ține bărbatul sub papuc sau femeie care trage bărbatul de sfori. Ea își dorește cu ardoare ca el să organizeze viața familiei, să facă planuri, să ia decizii, să o conducă, să o lase să fie femeie. Criza ei de identitate declanșează criza lui de identitate. Dezvoltarea ei este însoțită de dezvoltarea lui. “Băiatul cuminte al mamei” se transformă în “băiatul obraznic” care se ia la luptă cu imaginea mamei, pentru a-și învinge complexul matern și a-și definitiva identitatea. De aici încolo, va încerca să se răzbune pe parteneră, să o rănească, să o facă să plângă, să o trădeze, să atace toate valorile cuplului, să atace relația cu ea, să nu o mai satisfacă.
Această luptă pentru devenire va pune cuplul în dificultate, chiar în pericol, însă depășirea crizei va aduce în relație două ființe autentice, care nu se vor mai teme de intimitate și de exprimarea sentimentelor.
Când identitatea unui om nu este definitivată, problema centrală nu este rezolvată, ea va sta să irupă în personalitate indiferent de vârstă. Își va căuta rezolvarea în relația de cuplu, în relația cu prietenii, în relațiile profesionale, pe care le va pune în criză, iar în cel mai bun caz își va căuta rezolvarea în psihoterapie, protejând astfel pe cei cu care se află în relație de violența propriei crize identitare. Iar criza identitară este violentă! Trebuie să aibă forța de a rupe tiparele relaționale care datează de zeci de ani, din copilărie, și de a cuceri o nouă etapă de identitate, o nouă logică de a fi.
Gabriela Romaneț este psiholog clinician, psihanalist în formare
