Multe ipoteze au fost vehiculate în ultimul an privind conflictul care va duce la divorţul dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu şi concomitent sau ulterior, la ruperea Uniunii Social Liberale. Unii au spus că evenimentul declanşator va fi punerea sub acuzare a unuia sau mai multor miniştri sau lideri liberali. Alţii au crezut că ruptura definitivă se va produce după ce mai mulţi oameni de încredere ai lui Antonescu şi-au pierdut portofoliile ministeriale sau nu au mai fost preluaţi în noul guvern din cauza deciziilor de incompatibilitate.
Au fost şi mulţi care erau convinşi că totul va pleca de la redistribuirea de putere în favoarea PSD pe care Victor Ponta a operat-o fără încetare de când a fost învestit a doua oară ca premier. Prin refuzul numirii în funcţii a numeroşi liberali şi prin desprinderea unor componente importante din ministerele ce au revenit PNL-ului, cum ar fi Energia şi Marile Proiecte, coordonate acum de pesedişti, raportul real de putere dintre cele două partide membre ale USL este undeva pe la 80 % – 20% în favoarea formaţiunii lui Ponta.
Nimeni, însă, nu şi-a imaginat că finalul cuplului de aur al politicii româneşti ar putea să fie declanşat de afacerea Roşia Montană. Şi cu toate acestea, exact la asta asităm. Divorţul anului a început, se desfăşoară şi foarte probabil se va încheia cu un circ epic, acompaniat de fluierăturile protestatarilor din Piaţa Universităţii, de la Roşia şi de mai cine ştie unde.
În ciuda turnurii surprinzătoare pe care a luat-o al 49-lea episod din saga afacerii cu aur începută, în urmă cu 14 ani, de Frank Timiş, afaceristul româno-australian cu ochii de un albastru adânc ca oceanul, ipoteza tentantă că întreg scandalul social şi politic la care asistăm de câteva săptămâni a fost premeditat, nu se susţine. Mult mai plauzibilă este varianta că atunci când sună ceasul despărţirii orice pretext suficient de solid ca să genereze un conflict de proporţii este la fel de bun.
De ce trebuie să se despartă, în final, Ponta şi Antonescu? Din acelaşi motiv pe care îl repet de un an şi jumătate şi pe care l-am redat succint pentru prima oară într-un editorial din 16 martie 2012:
”Disensiunile tot mai accentuate dintre PSD şi PNL, dintre Ponta şi Antonescu, nu au drept cauză primordială orgoliile sau dorinţa fiecăruia de a fi masculul alfa, ci nevoia României de a demonstra în ochii partenerilor că evoluţiile din ultimii ani, aşa poticnite şi insuficiente cum au fost ele, sunt ireversibile. Revenirea la putere a unei alianţe croite pe instinctele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu ne-ar arunca înapoi cu 12 ani, în timpurile în care nimeni nu îndrăznea să se atingă de vreun politician, magistrat sau ofiţer de informaţii corupt, în care nimeni nici măcar nu-şi punea problema să limiteze jefuirea unor companii de stat. Iar acest scenariu de coşmar trebuie împiedicat cu orice preţ. Chiar dacă asta presupune spargerea unora dintre partidele existente şi reasamblarea resturilor în alianţe al căror potenţial distructiv să poată fi controlat şi limitat.”
Editorialul, publicat pe vremea când guvernarea era tot în mâna PDL iar premier era Mihai Răzvan Ungureanu avea titlul ”Racolarea lui Ponta sau de ce USL nu va conduce niciodată România”. O lună şi jumătate mai târziu, viaţa a infirmat cel puţin o parte din analiză. USL a preluat guvernarea, prin formarea unei noi majorităţi în parlament, iar în decembrie 2012 votul popular i-a confirmat supremaţia politică.
Există, totuşi, două argumente care susţin în continuare ideea că USL nu conduce şi nu a condus niciodată România. Ele sunt cât se poate de relevante şi pentru conflictul actual. Primul a fost formulat de George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, într-un interviu acordat Sabinei Fati la începutul acestui an: ”depinde cum definiţi puterea într-un stat…”
A reuşit USL să îşi subordoneze instituţiile cheie ale statului, cele care deţin cu adevărat puterea deoarece dau direcţia strategică a României şi s-a dovedit că au drept de veto asupra tuturor iniţiativelor politice majore? Nu. Şi chiar dacă unii dintre oamenii care conduc aceste instituţii cheie au făcut un pas către cei pe care îi identifică drept succesori ai puterii lui Traian Băsescu, în nici un caz nu l-au făcut către USL.
Al doilea argument reiese din întrebarea ”Dacă nu USL, atunci cine a condus România în ultimul an şi jumătate?” Dacă prin a conduce nu ne referim la deciziile strategice şi la gestionarea relaţiilor cu partenerii externi, ci la administrarea afacerilor de zi cu zi, la treburile curente şi la păstorirea corupţiei de anvergură mică şi medie, răspunsul l-am formulat mai sus. Având în vedere raportul de 80% – 20% în funcţii de conducere, PSD-ul, nu USL-ul conduce ţara. PNL-ul este doar tolerat. Atât în administrare cât şi la furat.
Atitudinea fermă a centrelor de putere instituţională faţă de toate încercările PNL şi PC de a şi le subordona şi poziţia dominantă a PSD-ul demonstrează fără dubii că nu au nici un interes în alegerea ca preşedinte a lui Crin Antonescu.
Primele trebuie să susţină un candidat care prezintă garanţii în faţa partenerilor strategici că în clipa în care se va vedea instalat la Cotroceni îşi va respecta angajamentele. Atât cele militare, cât şi cele de modernizare a statului, de dezvoltare economică şi de luptă împotriva corupţiei.
Prin alianţele politice pe care le-a făcut de-a lungul timpului, prin retorica sa anti-occidentală, prin atacurile constante la adresa unor instituţii ca DNA şi ANI, ancorate profund în parteneriatele strategice, Crin Antonescu le-a demonstrat tuturor că este anti-modelul perfect de preşedinte. Încercările sale recente de a poza într-un pro-occidental convins nu sunt doar tardive, ci de-a dreptul comice.
Întrebat, vineri seara dacă este filo-american, Antonescu a răspuns ”categoric”. Despre declaraţia făcută în urmă cu un an, potrivit căreia în cazul unei confruntări prezidenţiale cel mai mult se teme de Departamentul american de Stat, liderul PNL a precizat că o regretă şi că „avea un aer de glumă, de joc de cuvinte”.
Ce doresc instituţiile strategice se află la polul opus faţă de ceea ce doresc baronii locali ai PSD-ului, cei care o bună bucată de vreme au văzut în Antonescu tipul de preşedinte perfect pentru afacerile lor. Doar că, în ciuda dorinţei lor fierbinţi de a susţine un candidat care le-a promis că îi va scăpa şi de procurori şi de inspectorii de integritate şi de Comisia Europeană, în clipa în care au văzut că acesta se scufundă lent şi sigur în sondaje, ajungând azi la 18%, au realizat că îşi asumă un pariu extrem de riscant.
Nu doar că i-ar fi antagonizat pe cei ce ştiu la virgulă cât şi de unde au furat şi care mai au şi puterea de a-i băga la zdup sau de a-i trage pe tuşă, dar ar fi făcut-o şi degeaba, pentru că omul lor are toate şansele să piardă. Aşa au ajuns până şi cei mai penali dintre pesedişti la concluzia că respectarea acordului de înfiinţare al USL şi susţinerea lui Antonescu la preşedinţie ar fi sinucidere curată. Atât în plan intern, cât mai ales extern.
Deznodământul previzibil încă de anul trecut, din cauza impactului extern, a devenit certitudine: PSD nu îl va susţine pe Antonescu la preşedinţie. A spus-o Ioan Rus, o spun din ce în ce mai răspicat toţi pesediştii care apar la televizor, chiar dacă mai pun un ”dacă nu va înceta să atace PSD-ul” înainte. A recunoscut-o chiar şi Crin Antonescu, care a declarat că nu ”îi tremură chiloţeii” şi că va candida chiar dacă PSD-ul nu îl va mai susţine.
Ce legătura are toată lupta pentru desemnarea candidaţilor la preşedinţie de anul viitor cu Roşia Montană? Are. Poziţionarea lui Crin Antonescu de partea adversarilor proiectului li s-a arătat pesediştilor ca o ocazie perfectă pentru a escalada un conflict din care cred că liderul PNL are toate şansele să iasă foarte prost. Adică, un conflict care le-ar permite să se dezică de obligaţia susţinerii lui Antonescu la preşedinţie, dar care le-ar permite şi să preia o mare parte din zestrea electorală a USL-ului.
De fiecare dată când Victor Ponta şi susţinătorii săi au luat în calcul varianta ruperii USL-ului sau măcar a tandemului cu Antonescu, marea necunoscută a fost legată de impactul divorţului la electoratul USL. De aceea, s-a căutat permanent ocazia care să îndeplinească două condiţii.
Prima, să permită PSD-ului să îl portretizeze convingător pe Antonescu drept iniţiatorul separării. Doi, în conflictul folosit drept pretext, poziţia lui Ponta şi nu cea a lui Antonescu trebuie să fie îmbrăţişată de majoritatea celor ce au votat USL în decembrie 2012. Scandalul Roşia Montană îndeplineşte ambele criterii.
Pesediştii l-au pus pe Antonescu la fiert în suc propriu de câteva luni bune. Diverşi binevoitori l-au informat pe şeful PNL despre cum decurge planul ”partenerilor” de a-l arunca peste bord şi de a-l susţine pe Sorin Oprescu pentru prezidenţiale. La pachet cu sondajele de opinie care indicau fără dubiu că este pe o pantă descendentă, zvonurile despre iminenta trădare a pesediştilor l-au ”fezandat” temeinic pe Antonescu, slăbindu-i şi mai tare încrederea în proiectul USL.
Greşelile lui Ponta în gestionarea proiectului de la Roşia şi amploarea protestelor de stradă i s-au părut lui Antonescu oportunităţi perfecte de a recupera terenul pierdut dar şi pentru a da o contra-lovitură PSD-ului şi mai ales lui Ponta. Grăbit să nu rateze ocazia ce i s-a ivit pe neaşteptate, a trecut la ofensivă. A scăptat din vedere, însă, că atacurile la adresa PSD-ului dar mai ales acuzaţiile publice aduse lui Victor Ponta, despre care a spus că face un joc ”parşivel” şi că ”a dus o viaţă bună” cu el, vor fi motive perfecte pentru pesedişti ca să pozeze în ofensaţi şi să se distanţeze de el.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Viclean, Ponta nu doar că nu i-a răspuns cu aceeaşi monedă lui Antonescu, dar a jucat perfect teatru, arătându-se mâhnit şi dezamăgit de acuzaţiile pe care i le-a adus Antonescu. Şi a marcat un punct important în planul comunicării cu electoratul USL. Le-a amintit acestora un adevăr care va cântări greu la judecata divorţului. El nu l-a atacat niciodată public pe Antonescu. În timp ce acesta a făcut-o. Mesajul: Antonescu a iniţiat ruptura, el va suporta consecinţele.
Al doilea criteriu pentru ca PSD iasă câştigător din abandonarea lui Antonescu pare aproape imposibil de îndeplinit în cazul conflictului de la Roşia Montană. Şi cu toate acestea, cursul evenimentelor pare să-i servească aproape miraculos.
La începutul protestelor de stradă, şansele ca Ponta să aibă de câştigat în ochii electoratului USL prin susţinerea investiţiei de la Roşia erau zero, în timp ce Antonescu părea învingător cert. De ce? Simplu. Când era în opoziţie, Ponta a promis, alături de Antonescu, că dacă USL vine la putere se va pune cruce definitiv asocierii cu Gabriel Resources. Acum el îşi încalcă flagrant promisiunea, în timp ce Antonescu dă dovadă de onestitate şi consecvenţă pentru că vrea să respecte ce a spus în campanie.
Cum poate reuşi Ponta să sucească această situaţie dezavantajoasă în folosul său? Prin aceeaşi metodă prin care au ajuns la putere: propagandă cât cuprinde.
Segmentul majoritar de manifestanţi prezent în Piaţa Universităţii, oameni educaţi, venituri peste medie, meserii liberale, cu un interes autentic în protejarea mediului, nu reprezintă nici 1% din electoratul USL, format preponderent din ţărani şi ”oameni ai muncii”.
Dacă schimbarea radicală de atitudine a lui Ponta faţă de proiectul aurifer va fi văzută ca o trădare doar de către nişa protestatarilor, ea nu îl va costa aproape nimic din punct de vedere electoral. Nici pe el, nici PSD-ul. Cu o condiţie. Să convingă electoratul majoritar USL-ist că, în ciuda faptului că şi-au încălcat o promisiune din campanie, dreptatea este de partea lor. Şi asta încearcă.
Cu sprijinul Antenei 3, care i s-a aşternut din nou preş la picioare, graţie condamnării care atârnă deasupra capului lui Voiculescu (surprinzătoare amânarea sentinţei, nu?!), Victor Ponta gâdilă coarda sensibilă a necesităţii locurilor de muncă.
Evident, Gâdea nu îl va întreba niciodată de ce nu s-a gândit la locurile de muncă, ca un socialist ce este, atunci când se opunea cu vehemenţă investiţiei canadienilor. În schimb, Ponta a realizat că spunând că poziţia sa anti din anii trecuţi nu avea nevoie de nici o motivaţie concretă şi că a fost o ripostă firească şi întemeiată la poziţia pro a lui Băsescu va fi iertat de toţi cei care au votat USL doar din ură faţă de Băsescu. Adică de nucleul dur al electoratului uniunii, cel predispus să sancţioneze cel mai tare despărţirea sa de Antonescu.
Deocamdată planul îi iese de minune. Şi îi va ieşi la perfecţie dacă protestul incipient de la mina din Apuseni se va umfla cu ortaci din Valea Jiului şi cu angajaţi de la Mechel Câmpia Turzii.
Cui credeţi că va ţine partea votantul USL-ist? Lui Antonescu, care cântă în strună neo-”golani”-lor din Piaţa Universităţii, care ocupă străzi şi perturbă liniştea oamenilor cumsecade, sau necăjiţilor din Apuseni, care, cât se poate de trist şi de adevărat, nu au ce pune pe masă pentru că nu au locuri de muncă? Cum credeţi că o să se desfăşoare dezbaterea din Parlament dacă mii de oameni vor protesta la Roşia şi poate chiar în alte locuri cerând aleşilor USL să îşi respecte promisiunile că vor crea locuri de muncă?
Dacă aveţi vreun dubiu, luaţi o lămâie şi uitaţi-vă pe Antena 3. O să aflaţi răspunsul în câteva minute. Fabrica de lacrimi şi jeg l-a reevaluat pe Victor Ponta şi îi acompaniază discursul cu acelaşi tip de imagini şi discursuri patetic revoltate cu care i-au adus la putere. Faptul că de data aceasta chiar ating o problemă reală şi dureroasă este irelevant. Dacă Voiculescu ar fi scăpat din lesă nu ar fi dat doi bani pe necăjiţii din Roşia Montană.
Deîndată ce Antonescu va pierde bătălia pentru minţile USL-iştilor, care nu se vor identifica niciodată cu protestatarii din Piaţa Universităţii, ieşirea sa din jocul mare este o chestiune de zile. Pentru că nu are nici o şansă să ocupe segmentul alternativ. Dacă Ponta se instalează confortabil pe stânga, liderului PNL nu îi rămâne decât culoarul de dreapta.
Dar cum poate să credă că va lua milioane de voturi de la oamenii de dreapta când a luptat din răsputeri pentru ca România să fie decuplată de Europa şi de Statele Unite – chiar dacă azi declară, ipocrit, că o vizită la Moscova nu este o prioritate. Şi când discursul său este profund anti-capitalist? Cum poate să convingă că îi pasă de prosperitatea României când arată că este dispus să arunce pe fereastră o potenţială investiţie fără să fi făcut tot ce ţine de el pentru a ajunge la o soluţie convenabilă pentru ambele părţi?
Singura opţiune pentru un om de dreapta în faţa unui asemenea caz este să demonstreze că a întreprins toate demersurile pentru ca statul să îşi folosească toate pârghiile legale şi comerciale pentru a nu rata o investiţie, în condiţiile respectării legii şi a standardelor de mediu. A făcut Antonescu asta? A încercat să fie mediator? Nu. Nici măcar o dezbatere în Parlament nu a considerat a fi necesară, având în vedere că a spus că PNL-ul va vota împotrivă înainte de a asculta argumentele tehnice şi financiare ale tuturor părţilor implicate.
Aruncarea peste bord a lui Antonescu este o imensă oportunitate pentru un candidat autentic de dreapta la prezidenţialele de anul viitor. Spargerea USL-ului este cea mai bună veste pe care o puteau primi toţi cei ce nu şi-au pierdut speranţa că mai există oameni vrednici pentru a ocupa cea mai înaltă demnitate în stat. Rămâne doar ca ei să-şi abandoneze comoditatea şi să iasă la bătaie.
