Părinţii tăi au emigrat în anii ’90, pe când tu erai foarte mic. De ce au făcut-o?
Când aveam 7 ani, o profesoară cu multă experienţă mi-a remarcat potenţialul şi le-a spus părinţilor mei că, dacă într-adevăr îşi doresc ca eu să devin muzician, se poate, dar nu în România. Am în familie multe neamuri care au cântat fiecare la câte ceva, fără să fie neapărat muzicanţi. Chiar şi mama cânta din copilărie la acordeon. Ea a fost cea care a făcut lucrurile să se întâmple În 96, părinţii mei au emigrat la Viena si a durat 5 ani până am obţinut cetăţenia.
A contat talentul tău în obţinerea cetăţeniei?
Da. Profesorul meu de pian de-atunci şi directoarea şcolii din Viena s-au străduit foarte mult. I-au contactat pe mulţi alţi profesori de la Conservator, mă puneau mereu să le cânt, iar apoi au făcut toţi o cerere comună către ministerul austriac de Interne pentru a-mi acorda cetăţenia.
Vorbeşti limba romani?
Da. Eu cu mama nu pot vorbi altă limbă. Foarte rar, când trebuie să înţeleagă şi alţii, vorbim şi în romană.
Ai evitat vreodată să-ţi declari apartenenţa la etnia romă?
Eu nu, pentru că pentru mine totul a decurs normal în viaţă. Însă cu părinţii mei a fost altceva, pentru că ei au crescut în comunism. Mama nu s-a declarat romă în acele vremuri nu pentru că i-ar fi fost ruşine, ci pentru că i-a fost teamă să nu fie ostracizată de colege. Prin faptul că vorbesc limba romani pentru mine a fost întotdeauna foarte clar că sunt rom, niciodată nu s-a pus problema că aş fi român. Trebuie să recunosc că am avut mare noroc că am crescut în Austria, o ţară în care etnia romă este recunoscută ca minoritate de aproape 400 de ani.
Cum ai ajuns la jazz?
12 ani am făcut pian clasic, dar la vârsta de 13 ani mi-am dat seama că nu vreau să devin pianist concertist. Fusesem pregătit intens pentru aşa ceva, însă mi-am rupt mâna şi a trebuit să-mi amân examenul la Conservator. Am început atunci să cânt cu cealaltă mână tot ce-mi venea. Pe vremea aia începuse modă cu manelele…
Ce te-a atras la manele?
Îmi place foarte mult stilul. Nu şi faptul că astăzi nu se mai pune accent pe calitate, ci pe cantitate. Teoretic, e vorba de o muzică modernă ţigănească din Balcani, preluată din Orient, de la turci şi de la arabi. Nu este tradiţional ţigănească, precum lăutăria. Tata a văzut că-mi plac şi mi-a cumpărat o orgă, pe care am început să compun şi să aranjez piese. Una dintre primele piese mai importante, cu care am ieşit în evidenţă la un concurs de muzică clasică, a fost Jelem Jelem!, o melodie tradiţională ţigănească foarte cunoscută. Am scris un aranjament pentru vioară, violoncel şi pian şi am luat un premiu important la concurs, lucru care m-a motivat să merg mai departe. Am continuat apoi cu o altă temă populară de la noi, din Banat.
Muzica tradiţională romă a fost practic catalizatorul transformării tale în muzician de jazz..
Da, aşa a fost. Prin stilul ăsta manelistic-oriental am ajuns până la urmă la muzica bulgară, cea macedoneană. Am avut ca model un acordeonist care cântă un amestec de folclor bulgăresc, muzică ţigăneasca şi jazz. L-am chemat ca invitat special, în 2005, la primul meu concert, la Sala Radio din Viena.
„Te-aştepţi de la mine să-i dau unei ţigănci să poarte halat alb?”
În mod regulat revii în România pentru a susţine concerte. Ai remarcat de la o venire la alta vreo schimbare a situaţiei comunităţii rome din ţară?
Eu cred că mergem spre bine. Am observat printre neamurile mele, printre verii mei, faptul că nu îşi mai ascund apartenenţa la etnie. E mai greu însă pentru cei în vârstă, cei care au o carieră şi cărora poate le e frică să piardă nişte avantaje dacă se declară romi. Unii s-au obişnuit să trăiască aşa, ascunzându-se. Dar e păcat să nu spui că eşti rom şi automat să-ţi tai toate legătură cu toată această mare cultură, cu tot ceea ce e frumos din ea.
În ce măsură e importantă educaţia în acest lucru?
Bunicul n-a avut posibilitatea să facă liceul, lucra în construcţii, dar a considerat că e foarte importantă educaţia şi i-a transmis asta mamei mele. Mama a fost mereu printre primii la şcoală şi a avut note foarte bune. După liceu, în ’85, a avut ocazia să ocupe un post într-un laborator de chimie, însă nu l-a primit în ciuda notelor bune la absolvire. Şeful laboratorului şi-a exprimat clar părerea: „te-aştepţi de la mine să-i dau unei ţigănci să poarte halat alb?”. În 2000, mama a început studiile de sociologie la Universitatea din Viena, iar acum doi ani şi-a luat şi masteratul.
Care ar fi cel mai important lucru pe care l-ai transmite comunităţii tale?
Să nu le mai fie frică să se declare romi. Să ştie ce vor să facă, să aibă un plan în viaţă. Dacă vrei să stai acasă şi să ai cinci copii până la 20 de ani, e treaba ta, dar n-o să ajungi foarte departe.
Trebuie să ai un ţel în viaţă, să lucrezi la ceea ce vrei să ajungi. Oamenii găsesc ca scuză faptul că nu au avut posibilităţi. E adevărat, dar totuşi trebuie să ieşi din zodia asta a victimizării. Şi să nu dai vina pe alţii. Mentalitatea balcanică în general ne îndeamnă să ne plângem. Romii au în plus argumentul discriminării. Trebuie să trecem peste asta! Încercaţi, faceţi ceva!
Ce părere despre campania „Fii mândru că eşti rom” desfăşurată de Romani Criss înainte de recensământ?
Campania funcţionează doar dacă romii vor vedea un avantaj din asta. Ajută, dar depinde cum lucrezi cu ei. Am vorbit astăzi în faţa a 40 de copii. Nu pot să le spun tuturor: faceţi asta şi o să vă simţiţi mândri de faptul că sunteţi romi. Cine vrea să înveţe limba, o face personal, pentru el sau pentru familie. Omului trebuie să-i vorbeşti pe limba lui, pe zona lui de interes. Nu se poate transmite acelaşi mesaj pentru toţi. Nu poţi să-i spui unui popor de două milioane de romi că „toţi sunteţi la fel”.
Acest material a fost realizat în cadrul programului regional Vocile comunităţii rome în societate, ediţia a doua, coordonat în România de Centrul pentru Jurnalism Independent, Bucureşti. (www.cji.ro)
