În plin război politic, guvernul Boc vrea să-şi vadă trecută repede de Parlament noua lege a educaţiei. În acest timp, învăţătoarea Cristiana Anghel a predat ieri ştafeta într-o neverosimilă cursă a înarmării prin înfometare. Pot fi unite aceste ţări paralele?
Atunci când folosesc tonul oficial, miniştrii şi parlamentarii PDL spun că Guvernul grăbeşte adoptarea legii educaţiei pentru că sistemul de învătământ din România are nevoie de o lege modernă care să-i îndrepte metehnele şi care să-l conecteze la piaţa europeană a muncii. Mai spun că reforma e imposibil de amânat pentru că „aşa nu se mai poate”. Atunci când discută manevrele politice ale momentului, liderii coaliţiei admit că accelerarea adoptării legii educaţiei ţine de înţelegerea PDL cu UDMR. Profitând de faptul că guvernul Boc ar cădea dacă Uniunea nu ar vota disciplinat alături de partidul prezidenţial, UDMR vrea să-şi vadă trecute o dată pentru totdeauna articolele privind învăţarea geografiei şi a istoriei în limba maghiară, inclusiv la clasele primare şi la liceu. Cu alte cuvinte, politica Guvernului României în materie de educaţie este sacrificată pentru ca guvernul Boc să rămână la putere.
PSD, următorul partid la guvernare în România, a declarat textual că de îndată ce va ajunge la Palatul Victoria, va modifica legea Funeriu, iar actualul ministru va deveni astfel un simplu nume în lungul şir de şefi ai educaţiei care au vrut, dar n-au putut. Dacă legea ar avea însă susţinerea zecilor de mii de educatori, nici PSD-ul, nici mogulii cei răi, nici muma pădurii însăşi, n-ar mai putea s-o schimbe. Ea ar fi legea lor, a educatorilor, nu a vremelniciei partinice, şi abuzive pe deasupra. Dar votată cu pumnul în gură, legea Funeriu se va duce apa sâmbetei. Pe cine încălzeşte că se va duce şi PDL o dată cu ea?
La antipozi, o învăţătoare dintr-un oraş de provincie a stat 70 de zile în greva foamei ca să convingă Guvernul să aplice legile în vigoare cu privire la salariile din educaţie. Preşedintele ţării a declarat la circa 50 de zile de la momentul în care Cristiana Anghel intrase în greva foamei că nu are cunoştinţă de protest, a spus apoi că nu acesta este gestul corect şi că neobişnuita învăţătoare ar fi trebuit să fie parte a soluţiei, în timp ce prim-vicepreşedintele partidului de guvernământ, Adriean Videanu a înecat în faşă orice tresărire în rândurile disciplinate ale PDL declarând protestul fără sens: „La urma urmei, ce ar fi ca 22 de milioane de români să intre în greva foamei pentru rezolvarea problemelor?” Cristiana Anghel a renunţat ieri la greva foamei graţie insistenţelor episcopului ortodox de Covasna şi Harghita, iar „ştafeta” a fost preluată de la 22 octombrie de profesoara de ştiinţe sociale de la Fălticeni, Viorica Ioniţe. Ea vrea să atragă atenţia asupra subfinanţării cronice a învătământului, asupra concedierilor „iraţionale” din educaţie şi crede că legea de reformă a educaţiei trebuie discutată pe îndelete, nu impusă de Guvern.
Impactul public al grevei radicale asumate iniţial de Cristiana Anghel nu este unul major. O ţară întreagă nu va intra în greva foamei, nu vor intra în greva foamei nici măcar profesorii, nici măcar jumătate dintre ei. Dar dacă exemplul nu trebuie urmat, atunci cum spune Cristiana Anghel că gestul său a fost „o victorie”? Deşi femeia vorbeşte mai coerent decât jumătate din toată floarea elitei publice, nu e absurd? Ce se ascunde atât de sfâşietor în această piesă radicală, ceva atât de nobil şi atât de greşit în acelaşi timp?
Răspunsul este cel pe care învăţătoarea a încercat să-l schiţeze săptămâna trecută, dar pe care nu l-a înţeles nimeni dintre mulţii invitaţi ai unui anumit studio de televiziune. Acest răspuns se numeşte soluţia armelor egale şi a fost aplicat de-a lungul vremurilor de mari strategi militari, de prizonieri, de deţinuţi politici, de oameni în situaţii limită în cele mai diverse conjuncturi. Pe scurt, aplicarea inteligentă, înţeleaptă şi curajoasă a două proverbe evreieşti atribuite regelui Solomon: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui ca să nu te asemeni şi tu cu el” şi în acelaşi timp „răspunde nebunului după nebunia lui ca să nu se creadă înţelept în ochii lui”.
Prin protestul ei, Cristiana Anghel a devenit sinonimă cu primul comandament. Ea nu a făcut politică pentru că noi nu credem în politicieni; a ales o cale impracticabilă de cei pătaţi; mesajul ei e prea sus ca să fie instrumentat politic. El există pur şi simplu. E un fapt. Când s-a oprit din greva foamei, Cristiana Anghel a deschis calea pentru cea de-a doua axiomă: nebunilor să li se răspundă cu abilitate, cu privire rece, fără regrete şi fără îndoieli. Cu alte cuvinte, greşelile politice să fie corectate politic, dictatele Guvernului să fie corectate în Parlament, erorile judiciare să fie îndreptate în sălile de judecată, gafele managerile eliminate prin decizii manageriale, abuzurile angajatorilor corectate prin intervenţia sindicatelor, fie ele şi nou înfiinţate. De unde bani? Se strâng dacă există voinţă. Important este ca oamenii cu interese legitime comune să se recunoască unii pe alţii şi mai ales să capete încredere unii în alţii.
Cei care se vor văicări că aşa ceva nu este posibil la noi şi că nu se poate face nimic, o să se afle şi peste 10 ani în acelaşi loc: în ţara moartă de dincolo de absurd. Restul, cei cărora nu le place să-şi plângă de milă, vor fi făcut cunoştinţă între timp cu România Cristianei Anghel, România vie.
