Tot ceea ce i se întâmplă astăzi Greciei ni s-ar putea întâmpla și noup într-un viitor previzibil. Cum putem împiedica o astfel de evoluție? Simplu. Foarte simplu. Evident, este nevoie de sprijin pentru un anumit tip de acțiune, acțiune care, din fericire, se desfășoară sub ochii noștri. Cealaltă resursă, pe care grecii au pierdut-o aproape definitiv, o avem, încă, la degetul mic: timpul.
După ce a adus Grecia în punctul mort în care țara e azi – băncile s-au închis, iată, chiar înainte ca dezastrul să ia amploarea pe care i-o conferă potențialul, deja terorizând progresiv populația, bailout-ul a expirat, datoria a rămas neplătită, incertitudinea tronează ca ultimă certitudine, iar grecii sunt chemați la un referendum și neconstituțional, și efectiv lipsit de obiect – teama administrației Tsipras este acum una singură.
Nu, teama premierului nu este falimentul țării, ci falimentul lui.
Falimentul lui, ca lider de stat, și al politicii sale.
Falimentul Syrizei, teama că oamenii (în primul rând votanții Syriza), dându-și în sfârșit seama cât de minunat au fost mințiți de șmecherii de pripas Tsipras și Varoufakis (unul premier, celălalt ministru de Finanțe), vor înțelege că în lumea reală nu există hocus-pocus.
Că în lumea reală, cei doi sunt niște răufăcători transfrontalieri, că nu au avut niciodată soluția magică la butonieră, că agenda lor a fost dintotdeauna alta decât își imaginaseră niște votanți (unii dintre ei naivi, alții obosiți de țepele trase de vechii politicienii, iar alții pur și simplu refugiați în iluzie după ce realitatea a început să-i îngrozească).
Teama lui Tsipras și Varoufakis este aceea că meritele de a se fi achitat perfect de sarcina de a-și pune țara în pole position pentru întâlnirea cu fundul contondent al prăpastiei ar putea fi umbrite în ultima clipă (într-un soi de ceas al treisprezecelea) de o trezire la realitate aproape imposibilă a milioanelor de greci care inițial s-au lăsat înșelați.
Teamă catalizată, pe de o parte, de sentimentele ivite după primul contact al concetățenilor cu ceea ce înseamnă austeritatea aia reală (în cazul Greciei, dispariția totală a banilor, în absența suportului acordat de creditorii internaționali mult huliți, deci imposibilitatea de a plăti pensii, salarii, sublimarea unei vieți economice cât de cât firave), iar pe de altă parte, de unitatea, probabil surprinzătoare pentru Tsipras și păpușarii din spatele lui, cu care statele UE au acționat totuși în aceste zile, inclusiv cele sudice, de la care cu siguranță extrema stângă elenă, dar și Moscova se așteptaseră la ceva mai multă „empatie”, ziceți-i cum vreți – tâmpenie sau complicitate.
Și apropo de Moscova, capitala pentru care situația actuală a Atenei echivalează cu o victorie totală (în caz că situația va derapa în continuare) sau doar de etapă (dacă nebunia va fi, cumva, oprită).
Scriam la sfârșitul lui ianuarie, adică la scurt timp după ce devenise evidentă preluarea puterii de către Tsipras&Co., că „perspectivele sunt sumbre pentru Grecia și nu au cum să se anunțe a fi roz nici pentru Uniunea Europeană, implicit, nici pentru România. Puterea nou instalată la Atena a mers în alegerile de duminica trecută cu o agendă deschisă de închidere a granițelor ei europene și de răsturnare a rolului său în arhitectura euro-atlantică. De la idealul fără rezerve asumat, cel de a păcăli nu numai cetățenii, ci și creditorii țării, și până la ținta <<pragmatică>>, aceea de a se apropia până la alipire de Rusia lui Vladimir Putin, Syriza și liderii ei comunisto-populiști vor tulbura apele nu doar în Mediterana, ci, inevitabil, și în Marea Neagră”.
Scriam că premierul de la Atena și trupa sa de comando sunt, practic, „omuleții verzi” prin care Puțin, dincolo de haosul creat în Ucraina, țintește nu atât doborârea unei țări precum Grecia, cât subminarea UE și zădărnicirea eforturilor SUA de consolidare a democrației europene și de contracarare a încercărilor Kremlinului de a resuscita spiritul genocidar al URSS.
Astăzi, la capătul unei săptămâni care a pus splendid în lumină până unde ar fi Tsipras dispus să meargă cu dărâmarea ordinii democratice și a economiei liberale din țara lui, Wall Street Journal chiar se întreabă, oferind practic răspunsul prin însăși întrebarea pe care o pune public, dacă nu cumva „A fost dintotdeauna Grexitul planul lui Alexis Tsipras?”.
Plan care cui altcuiva să-i folosească în cel mai înalt grad, dacă nu Rusiei lui Putin, faunei KGB-iste din care se trage și care încă reușește să îl legitimeze în țara lui?
În linii mari, asta e teama reală, teama intimă a lui Tsipras: un eventual faliment al politicii sale, prin care a ajuns atât de aproape în a face posibilă ancorarea navelor rusești de război pe țărmurile Europei Occidentale.
Căci da, și asta ar însemna, într-un final, auto-extragerea Greciei din Europa, implicit din NATO.
Priviți o clipă hărțile și veți înțelege ușor unde se cuibăresc adevăratele mize.
Evident, date fiind implicațiile, bine ar fi ca falimentul ăsta să se și producă, apoi să se reproducă.
Să se răspândească, să lovească dur turma radicalilor de diverse naționalități și orientări ideologice, pentru că pun în serios pericol stabilitatea și chiar pacea pe continent.
Optim ar fi ca falimentul acesta (la instalarea căruia factori externi precum UE și SUA pot contribui masiv, dar care s-ar sparge ca o bulă fără aportul decisiv al poporului grec) să aibă loc și să capete audiență dincolo de granițe, în țări ca Franța, Italia sau Spania, unde tsiprașii locali beneficiază de o vizibilitate crescândă, unde frustrările unor părți ale populației proiectează un imaginar care nu-i doare acum, dar care îi va răni mortal, în caz că se va substitui realității.
Iar aici trebuie menționat că România nu este nici ea la adăpost de pericolele care azi mușcă vârtos din carnea Greciei și care, cine știe, mâine, pot încolți chiar unele democrații consolidate din Europa vestică.
E drept, pe de altă parte, că la momentul Tsipras Grecia a ajuns progresiv.
În cele trei-patru decenii decisive care s-au scurs, partidele zis istorice sau tradiționale au ridicat țara pe nu pe un fundament solid, ci pe picioare de lemn. Lemn putred. De esență slabă și putred.
Au primat cumetriile, altminteri sadic mascate de accente ideologice etatist-egalitariste care, după cum bine ne-a învățat secolul XX, iau ușor ochii.
O bună perioadă, poporul s-a bucurat de o aparentă liniște, de un înșelător comfort, de iluzia că, produci-nu produci, bunăstarea e un drept, iar, nu-i așa?, drepturile sunt pentru toți.
Ca atare, nu a fost nimeni interesat de crearea unor instituții solide, autonome. Niciun actor politic major din Grecia nu s-a lăsat sedus de logica inhibării birocrației, de preocuparea funamentală de a restrânge corupția și evaziunea fiscală.
Dar, stați ușor, că nici din sânul societății elene nu s-a ivit vreodată acea masă critică, esențială de altfel, care să îi împingă pe politicieni și pe prietenii sau rudele lor, oligarhii, să înoate împotriva curentului pe care aceste grupuri de interse îl considerau vital pentru propria lor propășire.
Și nici spiritul marxist nu a fost abandonat de vreunua dintre părți – nici de bogătașii tot mai bogați, nici de păturile pe care categoria asta „premium” de prădători evazioniști le-a consumat până la stadiul de schelet (ce paradox luminos!).
Prin urmare, cu cât ingurgităm zilele astea mai multe știri fierbinți despre Grecia și despre drumul ei posibil ori imposibil, cu atât ar trebui să pătrundem mai bine sensul ofensivei anticorupție de la noi.
Destructurarea mafiei politice de la București, sprijinul acordat DNA și SRI în bătălia cu marea corupție (operațiune de anvergură pe care, spre nefericirea lor, grecii nu au văzut-o la ei în țară), protejarea legislației penale (chiar și în stradă, dacă de asta va fi la un moment dat nevoie), dar și revigorarea politică a societății (inclusiv prin apariția de partide care să reintroducă formațiunile tradiționale într-o reală competiție) sunt măsurile-cheie de prevedere pe care le putem lua pentru a îndepărta viitorul imediat al României de prezentul și perspectivele pe care le are Grecia.
Altfel, tsiprașii bântuie cu nesimțire și viața noastră politică, iar dacă stai puțin strâmb și cugeți drept îți dai repede seama că și la noi problema urâtă din canalizare a urcat sus, sus de tot: însuși premierul României are stofa omologului de la Atena.
Doar că, până acum cel puțin, un număr nesemnificativ de variabile, dintre cele care compun contextul general al actual din țara noastră, i-au putut veni în ajutor lui Ponta pentru a-i facilita acestuia misiunea de a se așeza cu Tsipras în aceeași vitrină.
O vitrină pe care orice om responsabil ar dori-o făcută, definitiv, țăndări.
Să punem, deci, osul la treabă.
Spre deosebire de greci, încă avem de partea noastră cea mai bună resursă, o resursă pe care ei au cam epuizat-o: timpul.
P.S.: Nu uitați că zilele trecute s-a consumat, deși cazul Greciei face breaking news pe toate televizoarele din România, un eveniment de o însemnătate colosală, care probează o dată în plus gradul de iresponsabilitate al guvernării actuale, din care nu poate fi exclus Victor Ponta, chiar dacă este condusă acum de Gabriel Oprea. Un soi de „după ei, potopul!”.
Ponta (disperat să își salveze pielea) și Oprea (pentru că vrea să se instaleze la butoane, dar și să pozeze în generalul generos) tocmai au tras salva finală cu pensiile speciale, reînviindu-le.
Pensii care au trecut de la o cameră la alta a Parlamentului cu o viteză fără precedent.
În plus, funcționarilor din adminsitrația locală guvernul le-a vânturat pe sub nas majorarea cu 12%.
După cum vedeți, la asta duce guvernarea cu piciorul în ghips și sabia de carton în teacă, guvernare cu atât mai posibilă cu cât este convinsă că nu poate avea alternativă, deci nu se teme de nimic.
Nu contează că au zburat deficitul spre pragul maxim, nu contează nici că Grecia cade ca un bolovan în căldarea europeană și, inevitabil, chiar și în cel mai bun scenariu, va împroșca pe toată lumea.
Nu, dom'le, ceea ce contează este să cumpere ei cât mai multe voturi din banii noștri, chiar dacă s-ar duce naibii finanțele țării. Așa se perpetuează specia asta de politicieni-reptilă. Iar când mai au și liniște, clocitul devine dulce-dulce!!
