Revoluţia din ianuarie a înfrânt! Începe circul

Dan Cristian Turturica 21.01.2012 - 16:23

Oricât s-ar strădui televiziunile de ştiri să pună lupa pe mitingurile din Piaţa Universităţii pentru a ni le prezenta drept o nouă revoluţie, tristul adevăr este că numărul celor ce ies în stradă pentru a sancţiona ...

Share

Oricât s-ar strădui televiziunile de ştiri să pună lupa pe mitingurile din Piaţa Universităţii pentru a ni le prezenta drept o nouă revoluţie, tristul adevăr este că numărul celor ce ies în stradă pentru a sancţiona puterea pentru motive cât se poate de întemeiate scade pe zi ce trece. Iar ce rămâne în urma lor este un spaţiu public dominat, ca şi până acum, de apatie sau, şi mai rău, de manipularea politică menită să ne convingă că atât timp cât schimbăm feţele puterii nu mai este nevoie să schimbăm şi metehnele ei şi că aceiaşi activişti care au năruit ţara în trecut o vor salva în viitor.

De ce este trist? Pentru că, aşa cum am spus de nenumărate ori, România are nevoie ca de aer de cetăţeni care atunci când politicienii sau funcţionarii publici îşi bat joc de ei să nu întoarcă şi celălalt obraz. Să riposteze ferm, civilizat şi gradual, printr-o mulţime de metode care în democraţiile consolidate au devenit rutină, iar dacă puterea continuă să-i ignore, să nu le fie lene sau teamă să iasă în stradă şi să-i ceară demisia. În absenţa acestui tip de comportament civic, puterea, orice putere şi orice politician, va tinde să abuzeze.

Însă este vital ca presiunea sănătoasă a cetăţenilor neînregimentaţi politic să nu fie exercitată doar din când în când, atunci când se umple paharul - aşa cum a fost revolta împotriva modului incalificabil prin care preşedintele României l-a obligat să demisioneze pe unul dintre puţinii profesionişti care au făcut ceva remarcabil în reformarea instituţională a domeniului sănătăţii -, ci permanent şi asupra tuturor nivelurilor de autoritate.

Şi atunci când este numit un ministru incompetent sau mânjit, şi atunci când este schimbată o procedură de atribuire de contracte publice pentru a face un cadou firmelor clientelare, şi atunci când justiţia trenează cu anii rezolvarea unui mare dosar de corupţie, şi atunci când un şef de consiliu judeţean cheltuieşte milioane pe focuri de artificii şi chermeze, şi atunci când un primar intră cu buldozerele în clădiri de patrimoniu, ignorând deciziile justiţiei, şi atunci când partidele nominalizează candidaţi electorali sub standardele minimale de pregătire şi moralitate.

Marele avantaj al acestui tip de atitudine este că pune permanent în discuţie principiile pe care se fundamentează relaţia dintre cetăţeni şi cei ce îi conduc, modul în care ele sunt respectate sau încălcate şi creează un spaţiu de arbitraj al comportamentului şi soluţiilor politice. Însă, pentru ca „vocea străzii" să promoveze binele public, şi nu interesele vreunui partid sau ale unei categorii sociale sau profesionale, neutralitatea faţă de jocurile partidelor şi chiar ale sindicatelor este esenţială.

Din păcate, confiscarea politică din ce în ce mai evidentă a protestelor din toată ţara nu doar de către USL şi sindicate, ci chiar şi de către putere, care îşi infiltrează oamenii pentru a bruia mesajele „Jos Băsescu!" şi „Jos guvernul!" cu unele de-a dreptul hilare, este pe cale să anuleze şansa de renaştere a mişcărilor civice care să oblige întreaga clasă politică, dar şi funcţionarii publici la o reevaluare profundă a comportamentului lor. Iar de pierdut vom pierde, ca de obicei, tot noi. Iată de ce.

Cel mai încântat de acapararea Pieţei Universităţii de către opoziţie şi sindicate, începută făţiş după mitingul USL de joi, va fi, paradoxal, Partidul Democrat Liberal. O dată cu politizarea definitivă a protestelor, inclusiv cu sprijinul strident al unor organizaţii neguvernamentale arondate USL, PDL se va putea reîntoarce la retorica pe care a folosit-o ca să respingă şi protestele din trecut, bazată pe idei pe cât de simple, pe atât de valide: „Ce cădere morală au să ne ceară nouă renunţarea la putere Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Radu Mazăre, Varujan Vosganian, Victor Hrebenciuc şi toată cohorta lor de activişti îmbătrâniţi în rele, acuzaţi în sute şi sute de dosare de corupţie, printre care singurele figuri luminoase şi promiţătoare sunt cele ale lui Nicu Bănicioiu, Robert Negoiţă şi Tudor Chiuariu?!".

Sau: „Cum pot să ne acuze pe noi că am sărăcit România când am ajuns să fim nevoiţi să tăiem salariile, pensiile şi ajutoarele sociale datorită cheltuielilor uriaşe şi inutile pe care le-au făcut când erau ei la putere?!".

Sau: „Cu ce drept pretind ei că apără interesele poporului când în campania prezidenţială din 2009 i-au vândut lui Ioan Niculae Ministerul Economiei pe 1 milion de euro?! Dacă ieşea preşedinte candidatul lor, astăzi românii ar fi plătit gaze mai scumpe pentru ca Niculae să le ia mai ieftin!".

Cu astfel de replici pot răspunde uşor atacurilor politice ale USL. Le-ar fi însă incomparabil mai greu să explice unor protestatari neînregimentaţi politic de ce reducerea salariilor şi ajutoarelor sociale nu a fost dublată şi de o reducere pe măsură a cheltuielilor statului, de ce în continuare se atribuie contracte publice fără licitaţie, de ce nu renunţă la politizarea administraţiei, de ce nu îşi dau demisia din partid chiar şi şefii din PDL care i-au promovat şi susţinut pe miniştrii şi primarii cercetaţi pentru corupţie, de ce nu au fost date sancţiuni interne pentru încălcarea codului etic sau de ce au reînnoit în 2010 contractele de furnizare de energie electrică pentru băieţii deştepţi.

Dar şi USL are de câştigat din plecarea adevăratei societăţi civile din Piaţă. În absenţa ei, nu va mai exista nimeni care să-i oblige prin forţa a zeci de mii de voci incolore politic să explice care este strategia lor anticorupţie şi, dacă au una, cum se explică susţinerea pe care i-o acordă lui Adrian Năstase, sau mitingul de susţinere organizat de PSD în apărarea baronului de Argeş, Constantin Nicolescu.

Şi ce garanţii oferă că atunci când vor veni la putere nu vor pune pumnul în gură procurorilor anticorupţie, cum au făcut cu înverşunare înainte de 2005, şi că nu vor încerca din nou să anihileze Agenţia de Integritate. Şi ce credibilitate au aceste garanţii date la presiunea străzii, în condiţiile în care în Parlament, zi de zi, ei militează pentru blocarea tuturor instrumentelor anticorupţie adoptate cu greu, la presiunea Occidentului.

Şi de unde vor lua bani pentru măririle de salarii şi pensii pe care le promit. Şi dacă vor aplica criterii de integritate în selectarea candidaţilor cu care se vor prezenta la alegeri. Şi, dacă vor fi aplicate, ce rol vor mai juca în partide toţi cei acuzaţi de corupţie. Şi de ce a fost nevoie să ceară condamnarea României în Parlamentul European, în condiţiile în care o astfel de rezoluţie ar avea consecinţe grave asupra ţării, iar derapajele democratice din România, deşi existente, nu se compară, ca gravitate, cu cele din Ungaria. Şi dacă sunt dispuşi, în schimb, să condamne violenţele comise în urmă cu 22 de ani, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, şi pentru care părintele spiritual al USL, Ion Iliescu, poartă o răspundere majoră.

Chiar şi Traian Băsescu are de câştigat. Este mult mai uşor să se răţoiască la USL atunci când vine vorba de reforma în Sănătate, reproşându-le, pe bună dreptate, că nici PSD, nici PNL nu au îndrăznit nici măcar să se atingă de SISTEMUL de căpuşare a banilor din medicină, când s-au aflat la putere, decât să răspundă la alte întrebări, cu adevărat incomode, cum ar fi:

Cum a putut să-şi imagineze că va reuşi să securizeze un sprijin popular pentru o reformă atât de dificil de implementat şi care va lovi greu în interese financiare cifrate la miliarde de euro, pornind un război împotriva lui Raed Arafat, singurul om care are la activ o victorie instituţională majoră împotriva anchilozatului SISTEM medical românesc?

Cum a putut să-şi imagineze că va convinge o ţară care suferă şi plăteşte un preţ enorm pentru incompetenţa şi corupţia administraţiei medicale că îi vrea binele forţând demisia unuia dintre foarte puţinii profesionişti care, cu o tenacitate extraordinară, a pus la respect această administraţie? Care a reuşit să o determine în decursul a 20 de ani să îşi retragă tentaculele birocratice şi lacome din sistemul de urgenţă. Care a determinat deja o reformă, o minirevoluţie, într-un SISTEM care până acum a făcut KO toţi politicienii, specialiştii şi societatea civilă care au încercat să-l oblige să se schimbe, să devină responsabil şi să dea socoteală pentru birul pe care îl pune pe vieţile noastre.

Avea nevoie Traian Băsescu de un personaj pe care să-l demonizeze pentru a lansa dezbaterea pe tema proiectului în aşa fel încât să-şi asigure susţinerea populară? Dacă da, nu putea alege mai neinspirat decât a făcut-o. De ce nu a început prin a înfiera cu nume, prenume, sume şi stenograme armata de firme conduse din umbră de mari securişti care au sifonat miliarde de euro din 1990 încoace prin comerţul cu medicamente la preţuri umflate? Sau nu ştie SRI şi, implicit, nici preşedintele, în detaliu, care sunt marile aspiratoare de bani din bugetul Sănătăţii?

Nu ar fi fost ele ţinta perfectă pentru lansarea unui proiect care este, implicit, şi unul justiţiar atâta vreme cât una dintre cauzele majore ale crizei din Sănătate este furtul calificat? Bineînţeles că da. Motiv pentru care rechemarea târzie şi nesinceră a lui Raed Arafat este insuficientă. Pentru a demonstra bună-credinţă este obligatoriu să ia în colimator adevărata mafie din Sănătate, indiferent de conexiunile ei în lumea pe care o cunoaşte foarte bine, a foştilor securişti. La „Ghici, ghicitoarea mea, care fost generalul DIE care a făcut peste un miliard de euro în ultimii 20 de ani din vânzarea de citostatice..." ne interesează să aflăm răspunsul.

A fost clar încă de anul trecut că alegerile din 2012 vor reduce semnificativ şansele de a mai construi ceva pe direcţiile prioritare de dezvoltare. Însă protestele de până acum şi cele ce vor urma le împing spre zero. Pentru că politizarea lor le va goli de întrebări fundamentale - motivul este simplu, nici unul dintre partidele româneşti nu are răspunsuri convingătoare la ele şi cu atât mai puţin soluţii - şi le va direcţiona spre tipul de revendicări populiste la care activiştii sunt gata să răspundă prin promisiuni, chiar şi fără acoperire.

Uşor, uşor, tot dialogul social va reintra în matca lui tradiţională, cu partide care nu vor face un efort sincer de a propulsa o nouă generaţie de politicieni, dar care în schimb se vor întrece în declaraţii demagogice, cu lideri sindicali care vor încerca să profite, ca în fiecare an electoral, prin obţinerea de creşteri salariale pentru cei ce îi reprezintă, chiar dacă asta înseamnă o îndatorare şi mai mare a ţării.

Cei ce vor avea de pierdut din eşecul coagulării unei mişcări de protest apolitice vom fi tot noi. Pentru că zarva acuzelor şi reproşurilor politice va acoperi din nou vocile firave şi izolate care vor pune, fiecare din colţul ei, întrebările cu adevărat esenţiale ale României:

Cum continuă reforma statului? De unde găsim resurse financiare pentru a investi şi a ne dezvolta, în condiţiile în care împrumuturile sunt din ce în ce mai scumpe? Cum poate fi primenită rapid şi consistent clasa politică? Dar magistratura? Prin ce instrumente poate fi accelerată lupta anticorupţie? Care ar trebui să fie ţintele pe termen lung ale României? Suntem dispuşi să facem sacrificii în continuare pentru a ne alătura clubului european condus de Germania sau mai bine luăm o pauză, ne tragem sufletul şi mai vedem?

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...