La 65 de ani de la abdicarea sa forţată, Regele Mihai continuă să le transmită românilor obişnuitele sale mesaje de Crăciun, ca şi cum ar fi încă pe tron. A încercat mereu să arunce punţi către supuşii săi, vorbindu-le fără urmă de indignare aristocratică, dar a fost aproape întotdeauna ezitant în raporturile sale cu lumea politică autohtonă.
Sfiala sa în faţa politicienilor de azi sau de ieri provine probabil mai puţin din resentimentele faţă de o lume care l-a nedreptăţit, cât mai degrabă din aversiunea faţă de compromisurile pe care a fost nevoit să le facă dinainte să abdice şi până când a reuşit să-şi recupereze proprietăţile confiscate de comunişti. În scurtele perioade de domnie (1927-1930 şi 1940-1947) nu a avut ocazia să fie stăpân pe situaţie, să conducă ţara, să-şi demonstreze abilităţile de lider. A devenit Rege prea devreme (prima dată la 6 ani şi a doua oară la 19) şi a fost nevoit să traverseze al Doilea Război Mondial, suportându-l pe Ion Antonescu în fruntea statului. Datorită acestuia are şi acum cel mai mare grad din Armată Română, pe care nu au îndrăznit nici măcar comuniştii să i-l retragă. Ion Antonescu a semnat pe 10 mai 1941, de ziua naţională decretul prin care Regele Mihai era făcut mareşal, doar pentru ca trei luni mai târziu să se poată autopromova şi el tot ca mareşal, fiindcă documentul de ridicare în grad trebuia semnat atât de şeful statului, cât şi de rege. Mihai nu era însă la curent cu ceea ce se întâmpla în ţară şi a aflat, de pildă, despre intrarea României în război de la radio, deşi era atunci singurul mareşal din România.
Şi atunci, ca şi acum cel mai mare grad al Armatei Române era ornamental, fiindcă Regelui nu i s-a dat posibilitatea să-şi probeze calităţile militare şi nici el nu era foarte pasionat, după cum povestea generalul Sănătescu în 1944, când a preluat fotoliul de şef al Casei Militare Regale: „Văd că am o misiune gra. Mai întâi regele este foarte tânăr, de-abia are 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareşalului care nu l-a pus la curent cu nimic”.
Abandonat de liderii puterilor occidentale, Regele Mihai a fost obligat să coabiteze cu filosovieticii români, doar pentru a-şi amâna cu foarte puţin timp exilul. Fără darul profeţiei şi fără norocul celor cărora li se dă o a doua şansă, Regele a rămas la periferia vieţii politice autohtone, cu speranţa că va reveni la centru, măcar prin personalitatea sa, dacă nu printr-un rol activ. Eşecurile şi umilinţele pe care le-a trăit l-au învăţat să fie sceptic şi îşi dă probabil seama că e aproape imposibil să-şi recupereze poziţia, pentru el sau pentru moştenitorii săi, cu toate că iniţiativele monarhiştilor de diverse culori politice sunt tot mai insistente. Liberalii şi Antena 3 par să fie în primul rând al susţinătorilor regalităţii autohtone. Pentru Crin Antonescu, prezidenţiabilul USL „monarhia constituţională este forma cea mai convenabilă de guvernare pentru o ţară ca România”, idee acceptată şi de liderii fracţiunii adverse din PNL, partid care la modificarea Constituţiei ar putea milita pentru o revenire în timp, chiar dacă ştie de la început că nu are nici o şansă. În ultimele zile Gigi Becali, devenit liberal peste noapte şi istoricul Dinu Giurescu, proaspăt deputat al partidului patronat de Dan Voiculescu, par să fie promotorii cei mai activi ai regalităţii din România. Primul vorbind despre posibilitatea de a avea o regină, al doilea semnând alături de mai mulţi liberali şi reprezentanţi ai elitei intelectuale un apel către USL şi către liderii religioşi „să-şi recunoască Regele Uns al lui Dumnezeu” şi să reinstaureze monarhia odată cu schimbarea legii fundamentale.
Documentul promonarhist ar fi fost poate mai credibil dacă printre argumente nu apăreau şi referirile la Traian Băsescu, fără ca în schimb să fie adus în discuţie Petru Groza, cel care i-a forţat abdicarea sau Ion Iliescu, cel care nu l-a lăsat să revină în ţară imediat după căderea regimului comunist.
Dincolo de aceste amănunte, România ar avea nevoie de înţelepciunea lui Mihai, de experienţa sa şi de relaţiile sale în lumea bună din Europa, dar e greu de crezut că politica mioritică se poate schimba în profunzime doar cu ajutorul unui moderator regal.
