Dezbaterea asupra noului Cod Fiscal a căpătat accente grotești cu resuscitarea de către tabăra Ponta-Ghiță a presupuselor legături cu Securitatea ale lui Mugur Isărescu. Obiecțiile aduse de guvernatorul BNR pachetului de relaxare fiscală au însă un temei serios și implicații politice evidente. Ceea ce spune, în esență, Isărescu este că un guvern care s-a dovedit în mod sistematic iresponsabil nu poate introduce și implementa reducerile de taxe preconizate. Pentru că nu taxele mici sunt problema, ci politicienii.
Un domn care se recomandă „consilier de strategie al BNR“ a denunțat într-un text combativ „Alzheimerul adepților statului minimal“, care susțin pachetul de relaxare fiscală. Omul reproșează celor care cred în dereglementare și intervenția minimă a statului în economie că uită presupusele ravagii făcute de piața liberă în criza din 2008. Este complet inutil să polemizezi cu un astfel de personaj și să-i explici că în realitate tocmai excesul de reglementare și intervenționismul arbitrar al statului (în cazul de față Congresul SUA) sunt responsabile de distorsionările grave ale pieței care au generat anomaliile crizei și opinia sa nu ar merita luată în seamă, dacă nu ar fi asociată cu Banca Națională și cu „strategia” acesteia. Pentru că dacă astfel de oameni fac strategia BNR, atunci BNR este pierdută. Și cu astfel de „strategi”, s-a ajuns până acolo încât o țară întreagă să creadă că Isărescu se opune relaxării fiscale și că vrea taxe și impozite mari, o confuzie bine întreținută de propaganda pontistă care îl prezintă pe incompetentul nostru prim-ministru drept un soi de ultraliberal de ultimă oră și pe liberali drept niște fosile retrograde. Pentru a ieși din absurdul acestei imagini distorsionate până la caricatură, câteva lucruri trebuie afirmate răspicat.
Mai întâi, Ponta nu este nici liberal, nici adept al statului minimal, ci exact opusul. Relaxarea fiscală însoțită de creșterile preconizate ale salariilor bugetarilor în absența reformelor structurale care să ducă la o creștere pe măsură a investițiilor și locurilor de muncă în economia privată nu poate duce decât la deficite crescute și subsecvent la creșterea datoriei statului. Or, deficitele mari și datoria mare duce la creșterea rolulului statului în economie, nu la reducerea lui, pentru că, în funcție de nevoile de moment ale bugetului și, la noi, în funcție de nevoile politice ale guvernanților, statul poate modifica oricând regimul fiscal, poate chiar introduce taxe și impozite noi prin reglementări ad hoc așa cum s-a întâmplat cu supraacciza la benzină și cu taxa pe stâlp și poate distorsiona piața liberă după bunul plac. Ceea ce își dorește Ponta nu este o economie ultraliberală, ci Grecia dinaintea crizei. Stat supradimensionat și bine alimentat cu bani din datorii care se rostogolesc la nesfârșit spre gloria elitei de partid și de stat și nefericirea finală a întregii națiuni.
În al doilea rând, dacă Ponta și acoliții săi sunt în mod evident inconștienți și (posibil) răuvoitori, acest lucru nu înseamnă că reducerea taxelor este un lucru rău doar pentru că este promovată de guvernul Ponta. În principiu, orice relaxare fiscală este un lucru bun pentru că ridică povara de pe umerii antreprenorilor și ai contribuabililor și le lasă mai multă libertate de acțiune economică. Nimeni, niciodată, nu va putea trece peste adevărul simplu că banii oamenilor stau cel mai bine în buzunarele lor, nu ale guvernului. Dar, pentru a corobora fiscalitatea redusă cu nevoile bugetare în materie de finanțare a sectoarelor deja subfinanțate (educație, sănătate, apărare) și cu nevoia de investiții publice în infrastructură, statul TREBUIE să adopte o serie de reforme structurale care să restructureze serios aparatul bugetar (peste 30% din totalul angajaților din România), să lărgească baza de impozitare, să crească volumul investițiilor și productivitatea astfel încât PIB-ul să crească pe baze sănătoase și durabile, nu pe consum și datorie ca în anii de glorie ai lui Tăriceanu. Acest argument este însă, în esență unul etic, întrucât este normativ. El spune ce TREBUIE să facă guvernanții pentru a putea reduce taxele și impozitele și pentru a menține echilibrele macroeconomice.
Și tocmai aici este problema. Faptele, cu alte cuvinte comportamentul guvernanților nu oferă nici o dovadă de comportament responsabil de asumare a imperativelor de reformă cerute de relaxarea fiscală. Dimpotrivă, Ponta a luat banii de la investiții ca să suplimenteze sumele alocate discreționar în teritoriu către baroniile de partid, iar despre restructurarea aparatului bugetar nici nu se pune în discuție în an electoral. Politicienilor noștri le place să culeagă roadele electorale ale unor măsuri populare, dar nu le place deloc să plătească și costurile reformelor uneori dureroase care trebuie să însoțească aceste măsuri. Și exact aceasta este oglinda pe care le-o pune în față Banca Națională: Sunteți populiști și iresponsabili și nu vi se poate încredința politica fiscală a țării. Banca Națională joacă în acest caz același rol pe care îl joacă troika FMI-Uniunea Europeană – Banca Centrală Europeană în Grecia. De cenzor al unui guvern care nu își asumă nimic. BNR are obligația să mențină stabilitatea macroenomică și Isărescu nu avea de ales decât să ceară guvernului să dovedească prin fapte că își poate asuma consecințele reducerii taxelor și impozitelor. Altfel, ar fi fost un pariu cu 50% șanse să iasă foarte prost. Or, BNR nu își poate permite să joace economia țării pe roșu sau negru la ruleta (i)responsabilității guvernamentale. De aici, atacurile la care a fost supus în ultima vreme guvernatorul băncii centrale.
Soluția ar putea fi un proces gradual care să se desfășoare în paralel, adică renunțarea la introducerea pachetelui de relaxare fiscală la 1 ianuarie, și adoptarea reducerilor în paralel cu măsurile de reformă pe termen ceva mai lung, pentru a se verifica sustenabilitatea lor și buna credință a guvernului. Un astfel de proces mai îndelungat este absolut necesar (bunăoară, este nevoie de timp și analiză pentru a reduce aparatul bugetar cu 25-30%, pentru că nu poți s-o faci pe sistemul cotelor impuse de sus. A încercat Boc și s-a văzut ce-a ieșit), dar are un mare dezavantaj pentru politicieni. Se pierd toate beneficiile electorale. Cu toate acestea, pentru România, Codul Fiscal ar trebui să reprezinte o oportunitate. Reducerea taxelor și impozitelor și reformarea din temelii au unui stat sclerotic și profund corupt.
