Otravă sau placebo? Aceasta e întrebarea!
Aşa-zisul blocaj al decontărilor de medicamente nu este decât un episod de şicane care se repetă aproape fără excepţie în fiecare an. Două gigantice grupuri de interese se bat pentru putere.
Arbitri sunt politrucii, care basculează dintr-o parte în alta fără mari scrupule, în funcţie de cine dă mai mult. Iar publicul – pacienţi sau contribuabili – îşi găseşte treburi mai bune de făcut decât să se uite la un meci aranjat. Dar iată protagoniştii:
În colţul roşu – marii producători de medicamente, deţinători de patente şi mărci. Au preţuri enorme, însă argumentează că pacienţii merită ce e „mai bun”. Fac lobby permanent să fie decontată de stat denumirea comercială a medicamentului, nu substanţa activă, pentru ca să fie siguri că pacienţii să primească ce e „mai bun” chiar şi împotriva voinţei lor. Şi-i iau de partea lor pe mulţi dintre medici, plătindu-le direct sau indirect un comision din reţetele prescrise, ca să fie siguri că vor aceştia vor recomanda ce e „mai bun” chiar şi atunci când nu există nicio diferenţă.
În colţul albastru – marile lanţuri de farmacii. Au la rândul lor preţuri enorme, însă puterea de negociere a marilor producători le impune marje mici. Farmaciile preferă să lucreze cu producătorii de medicamente generice, care vând „mai ieftin” dar care le oferă şi marje mai mari. Avantajul pentru pacient este flexibilitatea mult mai mare. Poate în continuare să cumpere medicamentul scump, dacă chiar îl preferă sau poate să insiste pentru cel mai ieftin dacă atât îl ţine buzunarul. În oricare dintre aceste situaţii, farmacia câştigă destul de puţin.
Devine posibilă însă şi varianta ideală pentru farmacie – aceea în care pacientul preferă soluţia „de mijloc”: un medicament generic cu ceva marketing în spate, costuri încă mici pentru farmacie dar un preţ suficient de bun încât să asigure vânzătorului un profit consistent.
Aparent, varianta farmaciştilor pare mai bună şi pentru pacienţi şi mai ales pentru contribuabili. În realitate, amândouă sunt foarte proaste. În ambele cazuri, relaţia strânsă dintre pacient, medicamentul pe care îl înghite şi propriul buzunar este distrusă iremediabil. Răsfăţaţi sunt ipohondrii care iau buline cu pumnul iar marginalizaţi sunt bolnavii care au nevoie de medicamente vitale, foarte scumpe, pentru care nu mai rămân prea mulţi bani. Este cazul-şcoală de selecţie adversă determinată de stat, care îşi propune să facă un lucru bun şi sfârşeşte prin a încurca mai rău.
Singura veste bună deocamdată este eliminarea licenţelor pentru farmacii, care deja a început să facă minuni şi care ar putea explica parţial panica de acum. În premieră, preţurile mici au devenit principalul argument de marketing iar la tejghea farmaciştii nou-intraţi chiar îşi îndreaptă clienţii către cele mai ieftine variante, fără să mai se lase întrebaţi „chiar n-aveţi ceva mai ieftin?”
Nu nivelul cheltuielilor cu medicamentele este problema în România, el este relativ constant raportat la PIB. Chiar dacă acum zece ani erau mult mai mici, ăsta nu e în nici un caz un argument – şi „maşina naţională” costa atunci 3.000 de dolari. Marile fluctuaţii apar la modul de împărţire a banilor şi la durata până la decontarea facturilor.
Că medicamentele sunt în bună parte compensate din fonduri publice este un mare neajuns când e vorba de alocarea eficientă a resurselor, dar chiar şi acest obstacol poate fi depăşit cu ceva mai multă bună-credinţă din partea formatorilor de politici publice.
Însă până atunci, marea problemă nu este preţul mare al medicamentelor ci faptul că majoritatea banilor se duc pe (în cazul nefericit) otravă sau (în cazul fericit) placebo.
