În numele secularismului şi al modernităţii, creştinismul este împins sistematic către sfera privată ca şi cum ar fi o maladie ruşinoasă, iar creştinul ar purta un stigmat care îl face un fel de pária al cetăţii universale. Dar, urmându-l pe Fericitul Augustin, care spunea că „suntem un popor pascal”, creştinul chiar poartă un stigmat. Stigmatul crucii.
Săptămâna trecută, în Săptămâna Mare a romano-catolicilor, marele muftiu al Arabiei Saudite, cea mai înaltă autoritate religioasă a islamului sunnit a cerut distrugerea tuturor bisericilor din Peninsula Arabă. Şi cu asta am cam spus totul despre „toleranţa”, „înţelepciunea” şi „pacifismul” islamului contemporan. Dacă nu aţi auzit această ştire este pentru că foarte puţine agenţii de presă, publicaţii şi televiziuni au găsit această informaţie demnă de a fi făcută publică. Să comparăm acum acest dezinteres cvasi-unanim al mass-media cu marea controversă iscată acum câţiva ani în jurul moscheii construite în apropiere de Ground Zero (pe locul turnurilor gemene ale World Trade Center, pentru cei care şi-au petrecut ultimii 11 ani în altă galaxie). Ce sfântă indignare civică! Ce mobilizare exemplară politically correct! Ce mai acuzaţii de „bigotism”, „intoleranţă” şi „islamofobie”. N-are a face că practica islamului este cât se poate de publică şi nu poate fi, prin definiţie, izolată în sfera privată, e o chestiune de „toleranţă” şi „spirit civic”.
Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de afişarea în spaţiul public a simbolurilor creştine. Atunci, ni se reaminteşte că trăim într-o societate modernă, deci seculară, că biserica este necesarmente separată strict de stat, că afirmarea unei identităţi creştine ascunde bigotism, ignoranţă, rasism şi extremism mascat. Chiar în aceste zile guvernul (conservator!) al Majestăţii Sale încearcă să demonstreze la CEDO că decizia British Airways de a concedia o stewardesă pentru crima de a purta o cruciuliţă în jurul gâtului în timpul zborurilor a fost una justă pentru că afişarea publică a simbolurilor religioase ar putea fi considerarată ofensatoare. Asta se întâmplă într-o ţară care are pe drapel două cruci (a sfântului Gheorghe şi a sfântului Andrei) şi unde şeful statului este, în acelaşi timp, şi capul bisericii Anglicane. Am ajuns în situaţia în care dacă te declari creştin în America, atunci sigur eşti KKK, dacă o faci în Europa, atunci eşti antisemit şi/sau reacţionar, dacă o faci în România eşti fie legionar, fie apărător al popimii corupte şi securiste. Nu mai poţi să spui un „Hristos a înviat!” că devii suspect.
Am ajuns să considerăm că e preferabil din punct moral şi social să îţi petreci noaptea Învierii în cluburi de manele unde cântă Guţă mersului la biserică. Până şi cei care o fac, o fac repede, pe fugă, fără să se gândească la minunea care se petrece sub ochii lor. Inevitabil dau scurta bătălie rituală pentru a ajunge în faţă să ia Paşti, aprind o lumânare după care se urcă în maşină şi dau fuga acasă înainte să se stingă. Purtatul cu mare grijă al lumânării este marele sport naţional al nopţii de Înviere.
Puţini, foarte puţini dintre noi mai stau să mediteze fie şi pentru câteva clipe asupra morţii, asupra biruinţei lui Hristos şi a miracolului Învierii, asupra Mântuirii, că stai să te întrebi dacă mai suntem aşa cum spunea Fericitul Augustin, un popor pascal. Moartea a ajuns să fie privită din ce în ce mai mult în perspectivă atee (sau agnostică, sau deistă, sau New Age, sau Jedi) ca o chestie naturală, banală deşi cam enervantă asupra căreia nu se cade să adaşti prea mult căci ar fi de prost gust sau chiar obscen. Nici o înfiorare, nici un miracol, nici o bucurie, doar un imens plictis metafizic.
În faţa acestui secularism agresiv dar, în cele din urmă dezolant, cel care şi-a păstrat credinţa trebuie să îşi adune curajul de mărturisi miracolul Învierii Domnului. Azi, când este scris acest articol, este Joia Mare, ziua Cinei cele de Taină în care Hristos a instuit taina Sfintei Euharistii. E, totodată ziua în care le destăinuie apostolilor că unul dintre ei Îl va vinde. E ziua unei mari promisiuni şi a unei mari disperări.
Tuturor cititorilor României Libere, creştini sau nu, o vorbă a papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă abandonaţi disperării căci suntem un popor al Paştelui şi Aleluia este cântecul nostru”. Hristos a înviat!
