Singura constantă a comportamentului administraţiei române în cazurile Ionuţ Anghel şi Roşia Montană a fost refuzul sistematic al autorităţilor – locale şi centrale – de asumare a oricărei răspunderi politice sau individuale. Problema este că „cetatea“, „comunitatea“ sau „poporul“ român refuză la rândul său să îşi asume responsabilitatea pentru acest faliment politic profund, cu efecte potenţial devastatoare pentru viitorul său.
În primăvara anului trecut am făcut parte dintr-un grup de jurnalişti invitaţi să facă o vizită de documentare în Elveţia. În prima zi, după aterizarea la Zürich şi un drum cu autocarul pe o autostradă impecabilă, am ajuns într-un orăşel aflat la poalele Alpilor. Imediat după sosire, am ieşit la o ţigară în faţa cochetului hotel în care fusesem cazaţi şi ne-am exprimat dorinţa de a face câţiva paşi înainte de cină. „Atenţie la câinii vagabonzi!“, a fost replica plină de o ironie grea a unuia dintre oficialii elveţieni care ne însoţeau, familiarizat probabil cu avertismentele pe care le primesc diplomaţii occidentali atunci când vin la post la Bucureşti după moartea diplomatului japonez ucis de câini vagabonzi în plin centrul Bucureştiului. În Elveţia e ca şi cum ai fi căzut din greşală într-o carte poştală. Este atât de perfectă din aproape toate punctele de vedere încât pare nenaturală. Ideea de câini vagabonzi este pur şi simplu absurdă. Din toate vizitele făcute vreodată prin ţările lumii, acesta a fost modul cel mai crud în care ni s-a urat vreodată „Bun venit în lumea civilizată!“ şi i-am purtat multă vreme ranchiună elveţianului pentru umilinţa provocată de spusele sale. Această ranchiună a durat până la aflarea veştii despre soarta cumplită a lui Ionuţ Anghel când adevărul brutal al spuselor sale a devenit evident. Ceea ce pentru diplomatul din Elveţia reprezenta o situaţie strigătoare la cer – câinii vagabonzi – pentru noi reprezenta normalitatea vieţii de bucureştean, o „normalitate“ care, iată, face victime inocente.
Peste tot în lumea civilizată această problemă nu este o problemă deloc: Nu există câini vagabonzi. Animalele prinse libere pe străzi sunt duse la un adăpost – acesta fiind singurul scop al adăposturilor, nu acela de azil până la moartea naturală pe banii cetăţenilor – iar după un anumit număr de zile, dacă nu sunt revendicaţi, sunt eutanasiaţi. Nu există altă opţiune. În cazul animalelor fără stăpân instinctul de supravieţuire primează şi au tendinţa să îşi apere teritoriul. Şi atacă. Unii apărători ai drepturilor animalelor sunt atât de smintiţi încât proclamă dreptul câinelui vagabond de a-şi apăra teritoriul şi deci consideră atacurile drept „legitimă apărare“. Şi ce urmează? Chemăm inspectorii ONU? Cerem reuniunea de urgenţă a Consiliului de Securitate pentru a rezolva disputele teritoriale? În ţările amintite, chiar dacă un animal de casă lăsat nesupravegheat atacă pe cineva pe proprietatea stăpânului, atunci animalul este euthanasiat iar stăpânul plăteşte penal. Singurul drept al animalelor agresive este să moară repede şi fără dureri. Aici nu încap dileme etice sau politice şi deci nu e cazul de referendum. Ca responsabil al administraţiei faci ceea ce trebuie sau nu, nu fugi de răspundere şi te ascunzi după popor. Laşitatea demonstrată de administraţia Bucureştiului în frunte cu primarul Oprescu este exemplară pentru neputinţa, incompetenţa şi corupţia guvernării româneşti. De frica politică a „iubitorilor de animale“ – pensionarul cu votul şi ONG-ul influent care acţionează ca dictatorul care încurajează infractorii ca să justifice statul poliţienesc – un oraş întreg este ţinut prizonier de o guvernare iresponsabilă.
În cazul Roşia Montană, situaţia este etic şi politic similară. Trecem peste schizofrenia politică mizerabilă (în sens de demnă de milă) a „premierului“ şi „deputatului“ Ponta, pentru a ne concentra asupra revoltătoarei lipse de responsabilitate a guvernării. Problema nu sunt cianurile, cum se agită ecologiştii de duminică (şi de luni seara), altfel Comisia Europeană nu şi-ar fi dat acordul în 2010 pentru această tehnologie. Problema sunt măsurile pe care le iau companiile miniere pentru a descompune aceste cianuri şi a elimina pericolele pentru mediu. Contrar a ceea ce am citit în ultima vreme, contaminarea cu cianuri nu durează ani de zile. Cianurile se descompun relativ repede pentru că sunt instabile. Problema este că sunt atât de toxice încât în scurta vreme cât acţionează distrug întreaga viaţă din cursurile de apă infestate, care se reface în timp îndelungat, dacă se mai reface. De aceea, companiile exploatatoare trebuie să efectueze absolut toate operaţiunile preliminare de decontaminare fără salturi sau ocolişuri ieftine şi să se asigure că iazurile de decantare unde se descompun apele contaminate la nivelul cerut de UE (10 ppm) nu se sparg sau se revarsă, cum s-a întâmplat la Baia Mare. Rolul statului în toată povestea asta este să supravegheze ca aceste procese să se desfăşoare „ca la carte“, pentru că respectiva carte au scris-o alţii şi a funcţionat. Or, dubla şi adevărata problemă în cazul Roşia Montană este, pe de o parte, că prin legea propusă de guvern, statul nostru abdică de la funcţia sa de supervizor şi, pe de alta, că unui guvern atât de iresponsabil şi de corupt nu i se poate încredinţa cu conştiinţa împăcată nici măcar rolul de a îndeplini această funcţie primară. În mod normal, un guvernământ responsabil trebuie să calculeze dacă beneficiile economice şi sociale sunt mai mari decât riscurile şi să decidă: Dacă iese pe minus, respinge proiectul, dacă iese pe plus, îl aprobă şi urmăreşte până la capăt maximizarea primelor şi minimizarea celor din urmă. Din nou, problema este că nu avem un guvernământ responsabil.
Ciudat, cum se modifică jargonul politic de-a lungul vremii! Acum zece ani, când Băsescu declanşa războiul împotriva câinilor vagabonzi, ONG-urile şi politicienii dedicaţi drepturilor animalelor vorbeau despre „câini comunitari“ în ideea că aceştia nu sunt de fapt fără stăpân ci că se află în responsabilitatea întregii comunităţi în mijlocul căreia trăiesc şi, deci, nu trebuie euthanasiaţi, ci, dimpotrivă, îmbrăţişaţi şi ocrotiţi de „comunitate“. Cum a funcţionat această fantezie idealist-colectivistă politically correct ne-a arătat-o nenorocirea lui Ionuţ Anghel. Ca întotdeauna, când e vorba despre asemenea lucruri, inocenţii mor.
Întrebarea este cum vor trata românii această guvernare iresponsabilă: Şi-o vor asuma în continuare „comunitar“ fără să îşi asume nimic, sau o vor recunoaşte brutal şi inconfortabil pentru ei înşişi drept ceea ce este cu adevărat: o haită de maidanezi?
