Care este diferența dintre politicienii români și cei occidentali? Cel mai interesant răspuns primit la această întrebare, pe care sunt convins că v-ați pus-o măcar o dată în viață, a venit de la un diplomat străin: „Toată lumea mai face, din când în când, pipi în piscină. Românii sunt singurii care vor să o facă de la trambulină“.
De ce mi se pare un răspuns genial? Pentru că reușește să surprindă într-o singură imagine amestecul de prostie și vanitate grobiană pe care îl găsim la originea mai tuturor deciziilor și acțiunilor mai-marilor zilei. Și care explică nu doar sursa umilințelor noastre, ci și neputința lor de a se face respectați și, implicit, de a se bucura pe deplin de putere și avere.
De ce merită să vorbim despre asta acum? Pentru că în astfel de momente tensionate, când amenințările externe se combină exploziv cu lupta internă pentru putere, devine evident cât de riscante sunt pentru țară lipsa de minte și lipsa de caracter a majorității celor ce ne conduc, cât de mult plătim pentru asta fiecare dintre noi și cât de vinovați suntem că facem prea puțin pentru a determina o schimbare radicală a elitei politice și administrative. Facem prea puțin pentru a aduce la putere oameni care și atunci când nu se pot abține să facă pipi în piscină să nu o mai facă de la trambulină. Și dacă nu din respect pentru noi sau pentru ei, măcar pentru că vor înțelege că este împotriva interesului lor.
Comparația cu piscina este doar un mod mai plastic de a vorbi despre oameni care respectă sau nu respectă regula jocului, limitele stabilite explicit sau tacit. Relevanța lor astăzi vine din faptul că și alegerile prezidențiale din noiembrie, ca de altfel toate cele de după 1990, vor fi tot unele despre limite.
Chiar dacă nu știm cu exactitate candidații, este evident că la urne vom fi chemați să răspundem, din nou, la întrebări de genul: Sunteți conștient că există o corelație directă între cât de mult respectă cei ce conduc țara limitele bunului simț, ale legii, ale statului de drept, ale democrației și bunăstarea, starea dumneavoastră de mulțumire și gradul de mândrie că sunteți român?; Vă deranjează dacă politicienii, înalții funcționari și șefii de instituții nu au limite în cât fură și în cât își folosesc puterea în interes personal?; Vă doriți o țară în care președintele să pună presiune pe alte structuri ale statului (dar și asupra propriilor porniri) pentru a se apropia cât mai mult de idealul ca nimănui, indiferent de poziție, să nu i se mai permită să depășească limitele impuse și celui mai simplu cetățean?
Zbuciumul paroxistic al acestor alegeri nu vine din teama că majoritatea cetățenilor ar răspunde „nu“ la aceste întrebări, dacă ele ar fi puse pe buletinele de vot, ca la un referendum, ci din altceva: care dintre candidați ar fi capabil să transpună „nu“-ul cetățenilor în fapte. Tensiunea scrutinului din noiembrie, ce devine pe zi ce trece mai palpabilă, aproape fizică, este dată de teama că nici unul dintre candidații între care vom avea de ales nu va avea, de fapt, forța de a impune celor de sub el dar și celorlalte forțe în stat respectarea limitelor care definesc esența democrațiilor de tip occidental. Chiar dacă unii își vor dori din suflet să o poată face.
Limitele jocului extern. Până în 2005, cea mai mare problemă a României în relația cu țările occidentale a fost duplicitatea. Oficial, vroiam în NATO, dar liderii PSD condamnau atacurile NATO împotriva Serbiei încolonate în spatele lui Miloșevici. Oficial, vroiam în UE, dar marea majoritate a politicienilor respingeau cu vehemență orice propunere menită să crească performanța justiției, dar care le amenința imunitatea. Oficial, eram parteneri cu SUA în lupta împotriva terorismului, dar Ion Iliescu îl plimba în avionul său pe Omar Hayssam, deși acesta era suspectat, cu probe serioase, de legături cu teroriștii.
Multă vreme „urinatul de la trambulină“ a fost doctrină de stat. Adică, liderii României își vedeau de porcăriile lor convinși că, deși toată lumea îi vede, nimeni nu are ce să le facă. Și așa a și fost. Nu am intrat nici în NATO, nici în UE, nici vreun aliat strategic nu am avut, dar nici lor nu le-a făcut nimeni nimic. Până într-o zi. Când, întocmai cum a pățit și Ceaușescu, Iliescu, Năstase și mulți alții s-au trezit înconjurați de profesioniști din diverse structuri care le-au spus că așa nu mai merge, că jocul ăsta a dus România într-o fundătură. Și fie au schimbat cursul, cum a făcut Iliescu, fie au fost debarcați, cum i s-a întâmplat lui Năstase.
Așa s-au pus bazele parteneriatului strategic cu Statele Unite, din care a derivat și intrarea în NATO și în UE. O mână de oameni a promis în numele României că nu vom mai fi duplicitari. Ceea ce nu înseamnă, sub nici o formă, că nu ne putem urmări propriile interese în raport cu terți, ci doar că vom fi atenți ca ele să nu intre în conflict cu elementele fundamentale ale parteneriatului strategic.
Da, acest lucru nu este ușor de judecat, dar de aceea există diplomație. De aceea există consultări, dialog, compromis și acțiune comună. De aceea există profesioniști în diplomație și în administrație. Pentru a găsi soluții creative care să deblocheze probleme aparent insurmontabile. De aceea există politicieni loiali unui parteneriat și oportuniști suficient de aroganți ca să creadă că piruetele lor menite să ascundă aranjamentele dubioase cu o altă putere vor trece neobservate.
Concret. Nu se așteaptă nimeni ca România să nu încerce să își îmbunătățească relațiile comerciale cu Rusia și China și să obținem mai mult profit de pe urma lor. Asta nu e duplicitate. Asta este regula jocului. Toți fac așa. Dar viitorul președinte va trebui să aibă forța să spună nu acelor oferte economice tentante ce vor apărea, negreșit, a doua zi după plecarea lui Traian Băsescu, dacă ele vor veni cu condiționări ce pot amenința parteneriatele cu SUA și UE și, prin ele, interesele pe termen lung ale României.
South Stream nu este cu adevărat interesant pentru România nu pentru că este proiectul rușilor, ci pentru că nu ne rezolvă nevoia diversificării surselor de aprovizionare. Nabucco era interesant tocmai pentru că aducea pe piață și gaze din altă parte și, prin competiție, am fi obținut și preț mai bun și nici nu am rămâne la mâna lui Putin, care poate închide robinetul când vrea el. Da, Bulgaria, Ungaria și alte țări s-au grăbit să îl îmbrățișeze. Atât pentru sumele pe care le vor câștiga din tranzit, dar mai ales pentru că nu au de ales. România, din fericire, are de ales.
Și orice alegere economică prin care ne minimizăm dependența de o putere cu un alt model de guvernare decât cel occidental este în interesul nostru.
Contraargumentele care aduc în discuție modelul german de cooperare cu Rusia nu sunt valide dintr-un motiv simplu. România nu este Germania. Rusia nu poate cere Germaniei în contul parteneriatului economic ceva ce ar putea amenința siguranța națională a acestei țări. Dar României, da! Și o va face. Orice propunere comercială prea tentantă ca să fie adevărată va veni, poate nu la început, cu condiționări ce vor viza alianțele militare și politica externă ale României. Față de Moldova, în primul și în primul rând, dar și față de SUA și UE.
Este ceea ce face, de fapt, în țările vecine, cu foarte mult succes. Dar exact de aceea Statele Unite se bazează din ce în ce mai mult doar pe România și Polonia în această parte a lumii. Orice afacere încheiată cu Rusia, care va veni la pachet cu condiția secretă a îndepărtării de SUA sau care presupune intrarea în coliziune cu Comisia Europeană (cum se întâmplă acum în Bulgaria din cauza South Stream), va echivala cu o depășire a limitelor.
Este irelevant că și alte state din zonă le încalcă. Viitorul președinte al României va fi evaluat individual: se reîntoarce la politica duplicitară ante-2005 sau alege loialitatea față de un parteneriat care pe termen scurt s-ar putea să coste mai mult decât produce, dar care, pe termen lung, nu are cum să nu aducă beneficii. Și nu pentru că ne-ar turna americanii bani în cap cu găleata, ca răsplată pentru fidelitate, ci pentru că o țară condusă după principii sănătoase va ajunge până la urmă să stea pe picioarele ei.
În linii mari, aceeași observație este valabilă și pentru China și pentru orice altă țară care nu are o problemă să depună valize cu bani gheață la picioarele colaboratorilor fideli. America și Europa se înghesuie să lucreze cu ei și nici România nu va avea probleme să o facă. Doar să avem cu adevărat ce să oferim la schimb, nu doar o portiță ascunsă pentru intrarea unui cal troian. Limitele în acest caz sunt constituite de respectarea regulilor UE și a siguranței sistemelor informatice ale unei țări membre NATO. În interior este loc suficient pentru creativitate și dinamism care să clădească o relație sănătoasă, fără clauze ascunse, agreate de lideri corupți.
Limitele jocului intern. După cum scriam și săptămâna trecută, limitele jocului politic trebuie să se oprească la ușa instituțiilor și la fundamentul statului de drept. Orice încercare de a elimina din scenă un adversar politic cu prețul distrugerii unor instituții precum DNA, Înalta Curte, SRI și ANI nu va fi tolerată. S-au investit prea mult efort uman, timp și bani în transformarea lor în redute ale statului pentru a i se permite cuiva să le readucă la stadiul de instrumente în mâinile politicienilor de la putere.
Ele sunt esențiale pentru că, la rândul lor, sunt cele ce trasează limitele furtului din banul public. Nimeni din țară sau din afară nu este atât de naiv încât să-și imagineze că delapidarea avuției comune va dispărea complet în viitorul apropiat. Nu avem resurse pentru așa ceva și, chiar dacă am avea, efectul s-ar putea să fie unul invers.
Ne-ar trebui de zece ori mai mulți procurori, judecători, inspectori și ofițeri de informații, probabil, ca să țină sub observație toate locurile unde casta hrăpăreață se înțeapă în țeava cu bani a statului. Iar dacă am reuși printr-o minune o asemenea performanță, în scurt timp am realiza că armata de incoruptibili a devenit, la rândul ei, o sursă de corupție și abuzuri.
Având în vedere că suntem condamnați să mai trăim cel puțin o vreme înconjurați de o armată de hoți la bugetul mare, este esențial ca viitorul președinte să lupte din toate puterile pentru a impune ca limitele jafului să fie cât mai înguste. Pentru asta este esențial ca el să își folosească prerogativele pentru a numi acei magistrați și șefi de servicii de informații care oferă garanții solide că, începând de anul viitor, oamenii din subordinea lor nu își vor muta atenția de la marii rechini spre găinari, după cum făcea PNA pe vremea lui Ioan Amărie, a lui Ristea Priboi, a Rodicăi Stănoiu, a lui Adrian Năstase și a lui Ion Iliescu.
Chiar dacă își încheie ultimul mandat hăituit de scandaluri, unele dintre ele fabricate, altele generate de propria neputință de a respecta toate limitele impuse unui președinte, Traian Băsescu va rămâne un reper din perspectiva luptei esențiale duse pentru a obliga elita politică și administrativă a României să respecte regulile jocului democratic occidental.
Limitele pe care le-a încălcat, apropierea unor membri ai familiei sale de infractori și neamuri proaste, încercarea de a impune la vârful partidului său de suflet un personaj fără consistență și imoral, vor rămâne pete adânci în istoria sa. Dar lucrurile bune pe care le-a făcut vor fi etalonul după care vor judecați, fie că le place sau nu, toți cei ce emit pretenții la a-i succeda la Cotroceni.
Oricât de mult și-ar dori marea majoritate a politicienilor să uite ce s-a schimbat în ultimii zece ani, ca pe un vis urât, și să bage iepurele la loc în joben, acest lucru nu mai este posibil. Prin urmare, viitorul președinte ar face bine să nu uite că îi urmează lui Traian Băsescu, nu lui Adrian Năstase. În caz contrar, mandatul său ar putea fi mult mai scurt decât își imaginează.