În 2009, Monica Iacob- Ridzi s-a achitat cu brio de sarcină şi a scos la Hunedoara de două ori mai multe voturi pentru candidatul “independent” la europarlamentare Elena Băsescu decât celelalte filiale PDL din ţară. “Elena Băsescu este prietena mea” spunea Ridzi, atunci când o comisie de anchetă parlamentară începuse să verifice modul fraudulos de organizare a Zilei Tineretului, fără însă să sugereze măcar că şi fiica preşedintelui a beneficiat, totuşi, de promovarea la televiziuni a evenimentului din 2 mai 2009.
Despre Ridzi se vorbeşte în ultimele zile ca despre un caz social: bolnavă incurabil, cu doi copii mici, fostul ministru al Tineretului a primit o sentinţă de cinci ani de închisoare pentru abuz în serviciu, pe care s-ar putea să nu o poată duce până la sfârşit. Unii o compătimesc, alţii- foşti colegi de partid- precum Sebastian Bodu o ironizează pe facebook: “Te-ai făcut preş şi scenă pentru familie, iar familia s-a şters pe tine. Şi încă nu ai auzit-o pe aia mica”, făcând, evident, trimitere la familia Băsescu şi la EBA.
Dar nu despre cazul Monica Iacob-Ridzi aş vrea să scriu, au făcut-o alţii mai bine, ci despre o specie de om politic foarte răspândită în ultimii ani în România: sluga sau omul- preş, cel care este dispus să încalce orice normă morală, uneori poate şi legală, numai pentru a-şi face stăpânul fericit. Sluga pleacă întotdeauna de la premisa că atâta vreme cât stăpânul este îndestulat şi cu orgoliul gâdilat va avea grijă de oamenii care l-au ajutat- măcar le va arunca nişte resturi, dacă nu-i va pune chiar la masa cu el.
Utilitatea acestor oameni este însă, de regulă, limitată, iar în momentul în care stăpânii nu mai nevoie de serviciile respective, se descotorosesc imediat de ei. Mai ales când, Doamne fereşte, mai au şi probleme penale. “Elena Băsescu e prietena mea” spunea Ridzi în 2009, dar nu am auzit-o niciodată pe fiica preşedintelui, care a stat cinci ani la Bruxelles şi datorită voturile strânse de PDL Hunedoara, să-şi declare vreodată, în gura mare, simpatia faţă de fostul ministru al Tineretului. Sau măcar compasiunea acum, când “prietenei” îi este mai greu ca oricând.
Fiecare epocă şi fiecare om de stat au avut slugile lor credincioase, care s-au oferit să execute ceea ce era sub demnitatea stăpânilor să facă. Irina Jianu, spre exemplu, a ajuns după gratii strângând bani, în mod ilegal, pentru campania pentru Adrian Năstase. Mai aproape de zilele noastre, Liviu Pop, în calitate de ministru al Educaţiei, nu a avut nici o jenă să desfiinţeze comisia care a declarat că teza de doctorat a lui Victor Ponta este un plagiat. Orice om cu bun simţ ar fi intrat în pământ de ruşine, pentru o asemenea mizerie, mai ales după ce, la peste doi ani distanţă, premierul însuşi a recunoscut înşelătoria. Nu este şi cazul lui Liviu Pop care, cu seninătate, îşi slujeşte în continuare şeful politic. Credeţi că Ponta s-a gândit vreo clipă la poziţia ingrată în care vor fi puşi salvatorii săi din 2012, în momentul în care a renunţat la titlul de doctor? Evident nu, pentru că şi premierul ştie că asta e soarta slugilor: să facă treaba murdară a stăpânilor.
Monica Iacob Ridzi a crezut că este protejată de sistem, în compensaţie pentru serviciile aduse familiei Băsescu. Tot aşa, probabil, îşi imaginează unii că vor avea protecţie dacă acum îi fac servicii lui Ponta sau poate proaspătului preşedinte, Klaus Iohannis. Experienţa recentă ne-a arătat însă că, în zilele noastre, nu prea mai este rentabil să te bagi slugă la liderii politici. Nici dacă eşti magistrat sau funcţionar public. Nici măcar dacă eşti un medic celebru, dacă e să ne gândim la Şerban Brădişteanu, condamnat luni definitiv la un an de închisoare cu suspendare pentru prostia de a fi încercat să întârzie intrarea lui Năstase în penitenciar.
O nouă societate trebuie să aducă şi o nouă generaţie de lideri. Iar cazuri precum Ridzi, Grăjdan (omul de la Inspectoratul de Stat în Construcţii care în 2012 a vrut să-l salveze pe Năstase de închisoare) sau Pop ar putea fi învăţătură de minte pentru toţi cei care îşi imaginează că meseria de slugă poate fi rentabilă. Cel puţin pe termen lung, s-a dovedit că nu este.
