Rusia continuă să testeze granițele NATO, să provoace, dar în același timp să-și demonstreze apartenența față de spațiul cultural european, oferindu-și sprijinul împotriva terorismului islamist.
În această ecuație, Moscova încearcă să dea o formă simbolică atacului prin care Turcia, tot mai islamizată sub bagheta lui Recep Tayyip Erdogan, subminează strădania celor care sunt gata să se bată cu Statul Islamic. Rusia invocă în sprijinul său date care arată că Statul Islamic vinde produse petroliere în Turcia de peste 1 milion de dolari pe zi. Avionul militar rusesc doborât de turci îi creează Ankarei mai multe probleme decât Rusiei, chiar dacă NATO a ținut să spună că aparatul de zbor a violat spațiul aerian al Turciei.
Cele două state au un „parteneriat strategic“ probat în condiții grele: la 1 martie 2003, spre exemplu, Parlamentul Turciei a refuzat să autorizeze accesul trupelor americane pe teritoriul țării în drumul acestora spre Irak, demonstrându-i Moscovei că la o adică se poate opune celui mai puternic aliat din NATO; apoi, în august 2008, în timpul războiului ruso-georgian de cinci zile, Ankara a refuzat intrarea în Marea Neagră a unei nave americane cu ajutor umanitar pentru Georgia, arătându-și încă o dată loialitatea față de Moscova. În schimb, Rusia a devenit principalul furnizor de gaz și produse petroliere, iar marea industrie din Turcia se bazează pe energia rusească în proporție de aproape 60 de procente. De fapt, după Germania, Turcia este al doilea cel mai mare client al Gazprom, la fel de credibil și de serios ca primul.
În anii din urmă, după ce au decis să lase în urmă istorica lor competiție, Rusia și Turcia au avut neînțelegeri majore legate doar de Siria, pe care turcii o consideră o extensie naturală a Anatoliei și un teren de interes strategic, ca de altfel mare parte din spațiul arab, pe care odinioară se întindea Imperiul Otoman. În 2012, de pildă, Turcia a obligat un avion de linie sirian care zbura dinspre Moscova să aterizeze la Ankara, acuzând partea rusă că la bord era echipament militar.
Turcia este nemulțumită că Rusia îl susține pe Bashar al-Assad, președintele Siriei, la fel de disprețuit în Vest, ca și la Ankara, dar din motive diferite. Assad este considerat de Turcia un susținător al militanților kurzi de-a lungul graniței turco-siriene, ceea ce i-a făcut pe liderii politici de la Ankara să nu se implice prea convingător în lupta împotriva Statului Islamic sau chiar să intre în diverse complicități cu acesta. În schimb, Turcia și-a concentrat mai degrabă forțele împotriva kurzilor, pe motiv că îi amenință unitatea statală. Pe de altă parte, Rusia a menținut în ultimii 200 de ani legături cu triburile kurde, inclusiv în perioada sovietică și după, când PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, considerat o organizație teroristă în Turcia, SUA și UE, a primit arme și tehnică militară avansată de la Moscova.
Dincolo de interesele lor comune, Rusia și Turcia au rămas adversari pe frontul sirian, unde Moscova luptă pentru menținerea la putere a dictatorului, sub conducerea căruia țara fusese stabilă, în vreme ce Ankara ar prefera să aducă la Damasc un alt lider care să înțeleagă că Turcia nu poate accepta dezideratul kurzilor de a avea propriul stat. Lucrurile sunt mai complicate de atât, iar pe teren interesele Rusiei, care vrea să fie iarăși o mare putere, se intersectează cu cele ale Turciei, care nu demult miza pe doctrina neo-otomanistă de revenire în Orientul Mijlociu și poate chiar în Balcani.
Cele două foste imperii și-au regăsit faliile instabile, iar Turcia nu are cum să fie împăcată cu anexarea Crimeii, cu faptul că tătarii de acolo și-au pierdut autonomia și cu realitatea care arată că Rusia redevine stăpână pe aproape jumătate din litoralul Mării Negre. Ceea ce se întâmplă între Moscova și Ankara s-ar putea să aibă efecte și asupra regiunii în care se află România, fiindcă Rusia câștigă – așa cum și-a planificat – pas cu pas în fața puterilor euro-atlantice, în vreme ce noi rămânem într-o periferie în fața căreia Europa ar putea să închidă din nou ușile dacă arhitectura cu mai multe viteze a UE va fi pusă în operă, iar Alianța Nord-Atlantică rămâne dubitativă în fața terorismului.
