Reţinerea, în urmă cu o săptămână, a lui Sorin Ovidiu Vîntu pentru şantajarea partenerului său de afaceri, Sebastian Ghiţă, a fost un bun moment pentru a rememora modul în care un contabil anonim din Roman, condamnat pentru delapidare înainte de 1990, a ajuns unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din România. Şi în special pentru a reaminti legăturile sale cu foşti şefi ai Securităţii, politicieni şI magistraţi, care l-au ajutat să îşi clădească averea şi să scape nepedepsit. Respingerea cererii de arestare, pronunţată a doua zi, a reamintit multora rolul jucat de SISTEM în ascensiunea şi protejarea „părintelui FNI”. Astăzi, după răsturnarea acelei decizii, prin admiterea recursului făcut de procurori, în urma căreia Vîntu a fost arestat pentru 29 de zile, este obligatoriu să punem din nou în discuţie relaţia dintre Vîntu şi SISTEM.
Întrebarea principală este ce s-a schimbat atât de dramatic în ultimii ani, astfel încât să facă posibile nu doar arestarea, cât mai ales blocarea activităţii sale infracţionale. Pentru că în urmă cu doar un an ar fi fost de neimaginat ca Vîntu, care a preferat întotdeauna să lucreze prin intermediari, să se expună direct atât de tare cum a făcut-o în conflictul cu Sebastian Ghiţă, dacă nu ar fi ajuns la fundul sacului. Între Vîntu care plătea milioane de euro, fără să clipească, pentru a-şi finanţa tot felul de mofturi politice (partidul lui Vosganian, candidatura lui Cozmin Guşă, printre altele) şi Vîntu care descinde cu o ceată de 40 de mardeiaşi pentru a cerşi să i se plătească o taxă de protecţie de 155.000 de euro pe lună este o distanţă uriaşă. Pe care doar disperarea o poate explica.
Ce rol joacă SISTEMUL în toată această poveste? Unde este SISTEMUL acum, când protejatul său are mai multă nevoie de el ca niciodată? L-a abandonat SISTEMUL? Sau, şi mai rău (pentru el), s-a întors împotriva sa? Şi dacă da, de ce?
În primul rând, cine sau ce este SISTEMUL? Nimeni nu l-a catalogat exact, însă dacă analizăm contextul în care acest cuvânt este folosit cel mai des, o definiţie simplă ar fi: o reţea de oameni cu influenţă şi/sau bani, care dirijează în interes propriu cele mai importante decizii care se iau în România. Din el fac parte în primul rând persoane cu funcţii importante în instituţiile publice, dar şi în cele private – în stat, în partide, în Parlament, în justiţie, în companii, în media, în cam tot ce are legătură cu puterea, cu banii şi cu sistemul judiciar. SISTEMUL lucrează însă şi prin personaje de rang secundar, care ascultă de ordinele celor din primul eşalon, asigurând astfel controlul nu doar asupra principalelor centre decizionale, ci a întregii societăţi.
Vă sună a introducere în teoria conspiraţiei? Dacă da, nu vă înşelaţi.
Modul în care enorm de mulţi români percep acţiunile celor ce conduc ţara exact acesta este: că sunt victimele unei imense conspiraţii. Că marea majoritate a celor ce se află în funcţii importante, şefii din politică, administraţie, justiţie, servicii secrete, companii de stat, fac totul cu un singur scop: ca ei, familiile şi colaboratorii lor, să prospere pe spinarea celor mulţi şi necăjiţi, ignorând programatic binele comun şi de cele mai multe ori încălcând legea.
De ce are această viziune atât de mulţi adepţi? Dintr-un motiv evident: ceea ce se vede la fiecare pas, discrepanţa uriaşă între cum trăiesc cei mulţi şi cum trăieşte elita menţionată mai sus, nu poate fi explicat nici prin coincidenţe, nici prin acţiunea unor forţe naturale, cea mai simplă interpretare fiind aceea că este rezultatul unei acţiuni deliberate. Şi care, dată fiind dimensiunea efectelor, nu poate fi altfel decât una concertată, sistemică, la scara întregii ţări.
Ca orice teorie a conspiraţiei, însă, şi aceasta ignoră cel mai puternic contraargument. Efortul de a coordona un număr atât de mare de oameni, vorbim de cel puţin câteva mii, dacă nu chiar zeci de mii de persoane cu functii de conducere, de a-i face să se comporte ca o armată clandestină, plus managementul, logistica şi costurile necesare sincronizării acţiunilor lor depăşeşte cu mult capacităţile oricăruia dintre liderii trecuţi şi prezenţi. Din fericire (sau din păcate) pentru noi, limitele lor se află mult sub nivelul de expertiză şI dedicaţie pe care l-ar presupune un asemenea proiect.
Certitudinea faptului că SISTEMUL nu este condus ca un detaşament paramilitar, că nu funcţionează ca un întreg, cu obiective, strategii şi planuri de acţiune stabilite şi urmărite de o conducere centrală, este din păcate singura veste bună. Cea mai proastă este că el există. Nu ca o organizaţie unitară, ci ca un cumul de grupări, definite prin istorie comună, profesie, interese, metode de acţiune şi legăminte.
Securiştii reprezintă un astfel de grup. Politicienii, un altul. Ca şI magistraţii, poliţiştii, funcţionarii publici dintr-un anumit domeniu sau conducătorii de companii de stat. În fiecare dintre aceste grupuri mai se găsesc şi oameni din zona privată, cel mai adesea oameni de afaceri abonaţi la contracte cu statul sau care au nevoie de protecţie în faţa legii. Marele avantaj al acestor structuri este că au o capacitate aproape nelimitată de a se combina între ele – integral, prin diverse facţiuni sau chiar la nivel de indivizi, în funcţie de interesele de moment. Practic, fiecare membru al SISTEMULUI este definit nu doar de apartenenţa la grupul său, ci şi de apartenenţa la reţea, totalitatea membrilor care aparţin vreunuia dintre grupurile care alcătuiesc SISTEMUL.
De aici vine, de fapt, eficienţa diabolică a acestei structuri: din faptul că acţionează ca o multitudine de subunităţi, care concomitent îşi urmăresc, fiecare independent, ţintele proprii. O dată atinsă o ţintă, o alta intră în vizor. Iar dacă pentru atingerea ei este nevoie de o altă combinaţie de membri, de o altă subunitate practic, reţeaua este capabilă să furnizeze orice arhitectură de resurse este nevoie.
Un exemplu concret: cazul Voicu. El aparţinea în principal de grupul politicienilor, fiind senator. În acelaşi timp avea relaţii excelente cu oameni din grupul poliţiştilor, susţinerea lor fiind unul dintre argumentele principale atunci când a fost propus să devină ministru de Interne. Şi nu în ultimul rând avea relaţii excelente cu grupul magistraţilor, dovadă abilitatea sa de a aranja procese, care de altfel i-a întărit şi mai mult poziţia în grupul său de bază – cel al politicienilor. PSD-iştii care aveau probleme cu justiţia erau trimişI direct la Voicu pentru a fi rezolvaţi.
Arestarea lui Cătălin Voicu a fost una dintre rarele ocazii în care am putut vedea cum este construit şi cum funcţionează SISTEMUL, disecat ca pe masa de operaţie. Dacă scopul era ca un anumit politician sau om de afaceri să scape de un dosar, Voicu acţiona ca un impuls electric care străbătea cu viteza fulgerului toată reţeaua, activându-i pe factorii de decizie care puteau influenţa soarta acelui dosar în sensul dorit. Poliţişti, ofiţeri de informaţii, procurori, judecători, membri ai CSM, avocaţi, toată garnitura de profesionişti care aveau un cuvânt de spus în speţa în cauză era sunată, convocată la întâlniri, pentru a i se cere sprijinul. Evident, acest serviciu nu era solicitat în numele apartenenţei la SISTEM sau la vreo frăţie de genul francmasoneriei, ci in schimbul unor sume de bani, ori al unor contraservicii, al unui troc cu influenţe.
Mişculaţiile operate de Voicu ani de-a rândul reprezintă doar o părticică infimă din totalul operaţiunilor pe care SISTEMUL le-a derulat şi le derulează în continuare. Sunt două categorii de interese pentru care se mobilizează toate energiile membrilor săi: bani şi protecţie.
Imaginaţi-vă cum ar arăta harta României dacă fiecare telefon dat de vreun politician la un şef de instituţie pentru a-şi aranja un contract cu statul ar fi marcat cu o linie roşie. Sau fiecare telefon dat în perioada alegerilor din CSM, pentru a împiedica scoaterea „gărzii vechi”. Sau toate întâlnirile şi aranjamentele care se pun la cale clipă de clipă pentru a mai da o gaură în banul public sau pentru a mai bloca ajungerea unui ticălos în faţa justiţiei. Imensa pată roşie care se suprapune peste harta României este SISTEMUL.
Întorcându-ne la cazul Vîntu, este limpede că abilităţile sale de escroc nu i-ar fi folosit la nimic dacă nu ar fi făcut joncţiunea cu SISTEMUL. Există două teorii în această chestiune: prima, că Vîntu a fost creierul operaţiunii şi că el a fost cel ce i-a angajat pe securişti să construiască mecanismele prin care FNI a atins anvergura pe care avut-o. A doua spune că un grup de securişti deştepţi l-au recrutat pe Vîntu şi l-au folosit ca paravan, încasând grosul banilor, dar lăsându-l pe Vîntu să se bălăcească în grandomania sa şi să pozeze în mare speculator financiar/bancher/asigurator/mecena pentru intelectuali/mogul de presă, cu banii care i-au revenit lui. Probabil că adevărul e pe la mijloc. Dacă ar fi fost vorba doar de varianta a doua, Vîntu nu ar fi depăşit nivelul lui Stoica de la Caritas. Stoica, într-adevăr, este prototipul perfect de şarlă care s-a lăsat folosit de foşti miliţieni şi securişti îmbogăţindu-i şi chiar intrând la zdup în locul lor, contra unor sume relativ modeste.
Prin comparaţie, banii câştigaţi de Vîntu sunt la alt nivel. Dacă ar fi avut doar un rol marginal, dacă ar fi fost doar un maimuţoi cu gura mare, bun doar de pus în vitrină pentru ca lumea să arunce cu ouă în el când se prăbuşeşte piramida, partea lui din pradă ar fi fost mult mai modestă. Un alt argument: cariera lui penală nu s-a încheiat o dată cu FNI. A fost implicat şi în FNA, în Banca Română de Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare şi în devalizarea companiei de asigurări Astra.
La toate acestea se adaugă, foarte important, relaţiile extrem de apropiate cu mulţi lideri politici. Dacă ar fi fost doar o unealtă a SISTEMULUI, doar un paravan pentru un nucleu de securişti super-deştepţi, nu Vîntu ar fi fost cel la care s-a dus în miez de noapte Mircea Geoană. „Prostănacul” s-ar fi dus la păpuşari, nu la marionetă. Iar dacă păpuşarii există şi l-au lăsat pe cel în care îşI puseseră toată nădejdea că îi va scăpa de Băsescu să se ducă la marionetă înseamnă că sunt mai proşti decât jucăria lor de cârpă.
Puteau nişte păpuşari troglodiţi să pună la cale şi mai ales să ducă la bun sfârşit o operaţiune de talia FNI? Nici vorbă. În concluzie,mult mai plauzibilă este varianta unui parteneriat între Vîntu şI SISTEM, în cazul tuturor maşinaţiunilor pe care le-a făcut. El s-a folosit de reţeaua de trafic de influenţă la care a avut acces prin intermediul generalilor de Securitate cu care s-a combinat, iar aceştia, plus cei cărora le-au solicitat diverse servicii, au primit un procent consistent din prăduială.
Ce s-a întâmplat însă cu relaţia Vîntu – SISTEM? De ce a încetat SISTEMUL să îl mai ajute să facă încă o golănie de succes, cum se întâmpla odinioară? De ce l-au lăsat să-i pice şi afacerea cu returnarea de TVA, în valoare de 60 de milioane de euro, şi protecţia pe care i-o acorda lui Nicolae Popa, iar acum până şi găinaria care a încercat să i-o facă lui Ghiţă?
Explicatia se află în schimbările prin care a trecut SISTEMUL în ultimii ani. Puterea sa de a influenţa marile decizii care se luau în România a stat într-un singur lucru: membrii săi de vază erau unii şI aceiaşi cu cei ce luau marile decizii. Nu vroiau ca arhivele Securităţii să ajungă la CNSAS? Nimic mai simplu. Nu ajungeau. Nimeni nu a elaborat o lege care să determine un astfel de transfer. Când, de gura occidentului, au trebuit să reglementeze asta, au făcut-o. Dar printr-o lege atât de confuză şi lipsită de obligativităţi încât nimeni nu a dat nici un document. După alte critici, au mai modificat legea şi au trimis şi nişte camioane cu dosare la CNSAS. Dar le-au păstrat pe cele mai importante. Şi tot aşa, ştiţi prea bine povestea.
La fel s-a întâmplat cu toate legile, acţiunile, gesturile normale şI de bun simţ care ar fi trebuit să facă din această ţară un loc respirabil. Au fost ignorate şi sabotate programatic şi constant chiar de cei care ar fi trebuit să asigure implementarea şi buna lor funcţionare. Lucrurile au început să se schimbe doar de vreo patru-cinci ani încoace. La început foarte lent şi ezitant, din ce în ce mai accelerat în ultima vreme. Cum? Foarte simplu: cei mai importanţi oameni ai SISTEMULUI au început uşor, uşor, să-şi piardă funcţiile.
Şi chiar dacă dorinţa lor de a influenţa deciziile a rămas neschimbată, au rămas fără mijloace de a o face. S-a întâmplat concomitent şi în serviciile secrete, şi în magistratură şi în poliţie şi într-o oarecare măsură şi în administraţie. Dovadă stau miile de treceri în rezervă, de pensionări, de concedieri, de care nu au scăpat nume grele ale generaţiei care a făcut ce a vrut în România anilor ’90.
Când epurările au atins o anumită masă critică, SISTEMUL a început să scârţâie. Şi ceea ce a păţit acum un an Voicu, păţeşte acum şi Vîntu. SISTEMUL, la care apelează pentru a-l scoate din nou din necaz, nu mai răspunde la comenzi. Capilarele sale din DNA, parchet şi unele judecătorii refuză să colaboreze.
Întocmai cum judecătoarele la care Voicu apelase pentru a rezolva dosarul lui Căşuneanu au refuzat să dea achitarea mult aşteptată, aşa şi magistraţii pe care se baza că îl vor lăsa din nou în libertate au spus pas. De ce? Poate din conştiinţă, poate pentru că ştiu că sunt monitorizaţi şi le e frică să ia şpagă. Aceleaşi explicaţii sunt valabile şi în cazul oamenilor din SISTEM pe care se baza să acopere matrapazlâcul returnării de TVA de 60 de milioane de euro, sau a celor care au închis ochii până acum la finanţarea fugarului Nicolae Popa.
Ca să nu mai vorbim de poate cea mai importantă redută pierdută de Vîntu: Serviciul Român de Informaţii. S-au dus de mult timpurile în care avea la picioare serviciul, pe vremea când Timofte şi Velişcu tăiau şi spânzurau. Astăzi şi dacă i-ar şantaja pe toţi generalii pe care i-a umplut de bani pe vremea FNI-ului, ameninţându-i că îi dă în vileag dacă nu îl ajută, ce ar primi în schimb? Nimic sau aproape nimic. SISTEMUL nu s-a întors împotriva lui Vîntu şi nici nu refuză să-l ajute. Nu poate.
Din păcate, acest proces de expulzare din instituţiile statului a SISTEMULUI nu este nici total, nici definitiv şi nici ireversibil.
Cel mai elocvent exemplu pentru a înţelege cât de mult a fost lovit SISTEMUL, dar şi cât de puternic este în continuare, succesul dar şi insuccesul luptei împotriva sa, este cazul Dinel Staicu. SISTEMUL a funcţionat perfect până în momentul pronunţării condamnării sale definitive, asigurându-i imunitatea ani la rând şi chiar ajutându-l să-şi obţină o nouă identitate. Din păcate, nu a mai avut nici o putere atunci când a fost vorba să blocheze procesul de urmărire internaţională. Oamenii care l-au ajutat să-şi ia numele soţiei, care au refuzat să îl aresteze înainte de pronunţarea sentinţei s-au achitat perfect de misiune. Nu la fel s-a întâmplat şi cu aceia din Ministerul de Interne care ar fi trebuit să mimeze că îl dau în urmărire internaţională, aşteptând să ajungă în vreo ţară cu care nu avem acord de extrădare şi de abea atunci să întocmească actele necesare. Explicaţia?
Angajaţii din Interne care în ultimii 20 de ani au lăsat să plece din România nestingheriţi toţi ţeparii şi criminalii care au plătit cât a cerut SISTEMUL, de la mega-delapidatori gen Necolaiciuc şi Popa, la traficanţi de carne vie precum Clămparu, fie nu mai lucrează în instituţie, fie le e frică să mai facă aceleaşi porcării pe care nimeni nu le sancţiona în urmă cu câţiva ani. Sau şi una şi alta: unii au plecat, iar cei care au rămas se simt vulnerabili.
Cazul Staicu arată şi care tip de malversaţiuni nu mai merg: cele în care este nevoie de complicităţi pe scară mare şi/sau cele cu expunere maximă la opinia publică. Pentru ca fostul miliţian din Craiova să scape era nevoie ca zeci de oameni să închidă ochii, de la toţi funcţionarii care l-au ajutat să obţină o nouă identitate, la magistraţii care trebuiau fie să nu ceară, fie să nu accepte arestarea sa, la cei din serviciile secrete, care să dosească informaţiile care indicau clar că se pregăteşte să fugă, la tot lanţul ierarhic din Interne, care trebuia să funcţioneze fără fisură, de la şef la executant, pentru a bloca sau măcar tergiversa procedura de urmărire internaţională. Pentru ca SISTEMUL să-i livreze lui Staicu libertatea, aproape toate nodurile din această reţea de complicităţi ar fi trebuit să funcţioneze fără nici cea mai mică greşeală sau întârziere.
Înainte, având în vedere banii pe care îi putea pune la bătaie marele combinator, SISTEMUL nu ar fi avut nici cea mai mică problemă să se achite de partea sa din contractul nescris. Astăzi, este suficient ca epurarea să fi reuşit într-un singur nod vital al reţelei, pentru ca SISTEMUL să nu mai primească sprijin de acolo şi implicit să dea rateuri. Şi nu este nevoie de mai mult de zece, douăzeci, o sută de astfel de rateuri în cazuri răsunătoare, precum Staicu, Popa, Necolaiciuc pentru a pierde bunul său cel mai de preţ: încrederea „clienţilor” în forţa sa de a le rezolva şi cele mai nebuneşti cereri. Mitul invincibilităţii SISTEMULUI se prăbuşeşte cu fiecare „salvare” sau ţeapă ratată.
Dar să nu ne facem iluzii. Obligat să se retragă din cazurile de anvergură mare, SISTEMUL va avea suficient de lucru cu afacerile mai mici, mai puţin bănoase, dar şi mai puţin riscante, unde nu are nevoie de zeci de noduri în reţea, ci doar de două – trei. Sau cu cele în care i se promite imunitate. Explicit, sau tacit.
Este cât se poate de vizibil că traficul de influenţă la nivel înalt a fost stopat în anumite zone, dar continuă nestingherit în altele. Nu îi mai ţine lui Vîntu, dar îi merge lui Ghiţă cu ale sale dubioase contracte cu statul. Au fost blocate multe golănii în domeniul energetic, dar nu şi în (ne)construcţia de autostrăzi. S-a făcut curăţenie în vămile din vest, dar nu în toate cele din est. Ca să nu mai vorbim că afacerile mai mici, care nu intră în radarul SRI şi DNA, merg ca unse. SISTEMUL are probleme mari de eficienţă în zonele serviciilor secrete şi ale justiţiei, dar nu şi în cele ale administraţiei.
Iar asta din două motive. Primul: zona care a scăpat aproape complet de mari epurări a rămas politica, adică locul de unde de fapt ar fi trebuit să înceapă schimbarea. Acolo e şi problema, deoarece, prin puterea de a numi oameni în fruntea instituţiilor publice, clasa politică are capacitatea de a asigura perpetuarea SISTEMULUI. Degeaba e dat afară un funcţionar prins că a luat şpagă dacă politicienii care controlează acea instituţie vor trage sfori să-l înlocuiască cu unul de aceeaşi teapă.
Al doilea: mulţi dintre oamenii SISTEMULUI lăsaţi fără funcţii au scăpat nepedepsiţi. Îşi rumegă liniştiţi milioanele de euro încasaţi de la Vîntu şi cei ca el. Chiar dacă şi-au pierdut mult din influenţă, au rămas în contact cu unii foştii colegi şi prin ei află ce se întâmplă în instiuţiile pe care le-au condus şi transmit mesajul că nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. În acelaşi timp, exemplul lor este unul negativ pentru cei care le-au luat locul: poţi să iei şpagă pentru că tot ce rişti este să fii dat afară. Şi la cât de mult poţi câştiga din corupţie, merită!
Şi din acest punct de vedere, condamnarea lui Vîntu pentru şantajarea lui Ghiţă ar fi insuficientă. Şi dacă va fi redeschis dosarul FNI, Popa va vorbi şi Vîntu va fi condamnat pentru orchestrarea megaescrocheriei, tot nu ar fi îndeajuns. Justiţia nu va fi servită până ce toţi oamenii din SISTEM care l-au ajutat nu vor ajunge şi ei după gratii.
Ar fi nu doar un final fericit pentru o poveste mizerabilă ci şi un pas important spre însănătoşirea României. Pentru că oamenii SISTEMULUI care au fost scoşi pe tuşă în ultimii ani nu au dispărut. Ei aşteaptă în continuare schimbarea politică majoră care ar fi trebuit să aibă loc în decembrie 2009 pentru a se reîntoarce pe poziţiile pierdute. Dacă acest lucru se va întâmpla, tot efortul făcut în ultima vreme va fi fost în van.
