Propunerea ministrului Sebastian Vlădescu de reintroducere a impozitării progresive nu are, acum, nici o noimă economică.
Există susţinători şi argumente pentru cota unică, la fel cum există şi pentru impozitul progresiv. Însă toţi economiştii sunt de acord cu un lucru: în nici un caz nu trebuie mărite taxele în vreme de recesiune. Motivul este simplu: deficitul bugetar poate fi micşorat, teoretic, doar prin creştere economică. România a ratat ocazia să iasă din recesiune în 2010, dar încă mai are o şansă în 2011. O creştere a impozitării ar reduce consumul şi ar împiedica astfel revenirea economiei pe plus. Iluzoriile venituri suplimentare din cota progresivă s-ar pierde imediat, ca urmare a scăderii bazei de colectare: Produsul Intern Brut.
Soluţia ar cumpăra cel mult şase luni, până când taxele ar trebui mărite din nou. Din această spirală, cu cartuşele fiscale terminate, România n-ar mai putea ieşi decât prin inflaţie galopantă sau încetare de plăţi. Însă nu scăderea consumului este cel mai mare pericol, ci ruperea unui prag critic al evaziunii fiscale. România ar fi în terenuri necartografiate: multe ţări au dat cota progresivă pe cota unică, dar nici una n-a parcurs traseul invers. După ce câteva sute de mii de oameni, contribuabili oneşti, au primit banii în plus, perspectiva pierderii din venituri îi va face să se gândească bine dacă vor să mai plătească vreun leu la stat. Nu doar cota unică, ci şi contribuţiile sociale.
Cu atât mai mult cu cât taxarea scăzută din România e un mit. 45% din sumele cheltuite de angajator cu salariile ajung direct la stat. Introducerea unei cote progresive ar putea duce acest procent undeva la 60%. Că atât e impozitarea şi în ţările încălţate nu încălzeşte pe nimeni cu nimic, cât timp o scădere bruscă de venituri poate fi egală cu rata la bancă. Şi mai surprinzătoare este lipsa de consecvenţă a Guvernului faţă de propriile politici. Unul dintre argumentele introducerii cotei unice a fost creşterea colectării la buget – şi chiar a crescut, de la 28% la 32% din PIB. De ce şi-ar închipui cineva că o revenire la impozitarea progresivă ar produce o nouă creştere? De ce n-ar fi tentat, mai degrabă, să repete experimentul şi să reducă impozitarea absurdă pe muncă, obţinând astfel două efecte potenţiale: creştere economică şi lărgirea bazei de colectare.
Chiar dacă introducerea cotei progresive ar fi însoţită de „darea jos la loc” a TVA, tot nu s-ar rezolva nimic. Dimpotrivă, toate efectele rele s-ar păstra, iar toate efectele bune ar dispărea. TVA distribuie povara fiscală mai democratic decât impozitul pe venit, pentru că toată lumea plăteşte măcar o parte. Însă, dacă TVA ar scădea, sume mari ar pleca de la buget înapoi în economia subterană, fără ca preţurile să mai scadă înapoi. Propunerea de impozitare progresivă loveşte însă chiar mai adânc în structura economiei. Micuţa clasă de mijloc, care s-ar putea transforma în clasa antreprenorială de care are nevoie România, ar fi privată de economiile potenţiale din care să creeze valoare şi locuri de muncă. Scapă neatinsă clasa privilegiată, care nu se oboseşte să-şi treacă veniturile pe salarii, şi este perfect mulţumită marea masă a votanţilor, care nu pierde mare lucru din venituri.
Privilegiaţii vor fi mulţumiţi pe bună dreptate, pentru că îşi păstrează statutul. Însă salariaţii cu venituri mici vor fi victimele perfecte, prinşi între lipsa de competitivitate de acum, care se traduce în salarii mici, şi lipsa de competitori potenţiali, care se traduce tot în salarii mici: spirala sărăciei.
