Condamnarea lui Dan Voiculescu este un semn cert că România merge, totuşi, înainte. Dar şi o confirmare că atât cei ce văd în sentinţa de joi mâna lui Traian Băsescu, cât şi cei ce sunt convinşi că este ultima mare victorie a justiţiei independente, înainte de a fi înghiţită definitiv de USL, greşesc. Din fericire!
Trustul lui Voiculescu are două motive să o ţină langa cu influenţa malefică a preşedintelui.
În primul rând, nu poate să spună adevărul despre a cui voinţă a fost determinantă în condamnarea patronului lor. Dacă a fost într-adevăr o influenţă politică – deşi toate datele arată că mai degrabă tergiversarea, vreme de zece ani, a condamnării a fost rezultatul unui joc politic –, de ea nu poate fi considerat responsabil, şi nici măcar felicitat, doar Traian Băsescu.
Este cât se poate de evident că o mare parte din magistraţi, chiar şi cei ce îi sunt cât se poate de îndatoraţi preşedintelui pentru ascensiunea lor profesională, au cel puţin o punte de comunicare cu centrul de putere care îl are ca reprezentant public pe Victor Ponta. Iar ceea ce văd cu ochiul liber jurnaliştii nu avea cum să-i scape lui Dan Voiculescu, turnătorul care plăteşte o armată de turnători.
Doi, Voiculescu preferă să-l acuze tot pe vinovatul de serviciu, Băsescu, nu doar pentru că e pe placul telespectatorilor pe care i-a manipulat ani de-a rândul, ci şi pentru că s-a recunoscut înfrânt de gruparea Ponta. Ştie că, cel puţin deocamdată, aceştia au câştigat partida şi nu-i rămâne decât să se gudure pe lângă ei, în speranţa că anul viitor, dacă vor lua preşedinţia, ar putea să fie răsplătit cu o achitare sau măcar o graţiere.
Aşa se explică campania deşănţată pe care Antena „5“ (după cum i se mai spune, de joi încoace) o face în favoarea lui Ponta pe toate temele sensibile ale guvernării. Aşa se explică de ce măscăricii lui Voiculescu – în special cel ce se îmbracă precum un chelner din Bârlad care a câştigat la 6/49 şi care îl ameninţa că îl scoate pe Ponta de guler din Guvern dacă o numeşte pe Kovesi la DNA – i-au devenit aliaţi şi îi înjură pe toţi cei ce îl critică.
Aşa se explică de ce Ponta crede că şi Voiculescu „trebuie să se bucure de ceea ce scrie în Constituţie, şi anume că o persoană e considerată nevinovată până când nu a fost condamnată definitiv şi irevocabil pentru încălcarea legii“. Aşa se explică şi de ce s-au inversat rolurile între el şi Antonescu în ceea ce-l priveşte pe aliatul lor comun, iar liderul PNL, cel mai apropiat aliat al lui „Felix“ până nu demult, a avut o declaraţie mult mai apropiată de o reacţie normală: „Condamnarea vinovaţilor ar trebui să ne bucure. Condamnarea oamenilor politici este un lucru normal“.
Astfel, nu este greu de anticipat de partea cui va juca Dan Voiculescu în eventualitatea unei ruperi a Uniunii Social Liberale, pe cine vor considera „jurnaliştii“ săi vinovat de scindare şi cui îi vor face campanie la prezidenţiale în eventualitatea unei confruntări Ponta-Antonescu.
În ciuda jocurilor evidente care se ţes în jurul condamnării lui Dan Voiculescu, greşesc şi cei ce cred că după această condamnare nici un alt mare rechin nu va mai ajunge în faţa judecătorilor sau nu va mai fi condamnat şi că deznodământul marilor afaceri de corupţie va fi decis prin negocieri politice, departe de birourile procurorilor şi de sălile de judecată.
De ce greşesc? Pentru că ignoră cea mai importantă evoluţie înregistrată în mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu: echilibrarea raporturilor de putere dintre partide şi stat.
Prin câţiva lideri de instituţii fundamentale în apărarea ordinii de drept care au căpătat independenţă şi anvengură în ultimii ani, statul a devenit o forţă. Nu una suficient de mare şi competentă cât să determine dezvoltarea României, dar îndeajuns de abilă cât să se protejeze de dorinţele politicienilor de a şi le subordona ca pe vremea PCR-ului şi a urmaşelor sale şi de a-şi asigura imunitatea.
Astăzi, spre deosebire de epoca Iliescu-Năstase, politicul nu mai deţine toate pârghiile puterii, astfel încât să poată bloca orice acţiune a instituţiilor de siguranţă naţională, de apărare a legii, a justiţiei, care nu le convine. Relaţia partidelor cu principalele instituţii de acest tip nu mai este nici pe departe ce a fost. Încă mai călăresc, din păcate, ministerele şi numeroase structuri ale administraţiei publice, dar nu pe cele ce au ultimul cuvânt în sancţionarea abuzurilor şi corupţiei pe care le patronează.
Cei mai puternici politicieni pot să pună bariere acestor instituţii, pe anumite dosare, pentru a proteja un număr limitat de persoane, pot să negocieze cu acestea o serie de imunităţi, dar nu vor putea să le blocheze total. Nu pentru marile afaceri care ating interesul naţional, nu pentru întregi categorii de activişti şi funcţionari şi nu pe un termen nedefinit.
Mai important decât asta, şi dacă vreun şef de instituţie le promite imunitate şi chiar se ţine de cuvânt până la capăt, nu vor mai avea niciodată garanţia că, atunci când se va schimba puterea, nu vor ajunge totuşi în faţa judecătorilor pentru faptele lor, indiferent cât de bine au fost ascunse la un moment dat. Riscul va fi întotdeauna acolo, ca o ghilotină.
În urmă cu un an, când prezentam motivele pentru care partenerii strategici se opun demiterii lui Traian Băsescu, argumentam astfel marele câştig al schimbării de paradigmă iniţiată de Traian Băsescu şi pusă în practică împreună cu câţiva zeci de profesionişti din instituţiile strategice. Schimbare care şi-a arătat roadele o dată cu destructurarea reţelei Voicu şi a continuat cu condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, Fenechiu, Becali şi Voiculescu.
„Marele jaf naţional post-1990 a fost posibil pentru că lanţul complicităţilor traversa instituţiile de sus până jos, fără nici o barieră. În anii de domnie a lui Ion Iliescu, de la preşedintele ţării până la ultimii casieri de la FNI, Caritas sau de la ciupercăria de bănci populare de care s-a ales praful, toată lumea ştia că ia parte la o mare escrocherie. Şi nimeni nu a vrut sau putut să le împiedice. Degeaba veneau informări de la SRI, degeaba avertiza Banca Naţională, SISTEMUL a operat pe vremea preacinstitului Iliescu, pe orizontală şi pe verticală, fără nici cea mai mică piedică.
Condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, destructurarea reţelei Voicu, chiar dacă insuficiente, au fost posibile pentru că, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, mai multe componente ale SISTEMULUI au fost destructurate de către instituţii care au fost lăsate să-şi facă treaba, de multe ori chiar împotriva fostului partid de guvernământ. Şi, chiar dacă numeroase altele au rămas funcţionale, unele poate chiar cu încuviinţarea lui Traian Băsescu, puterea de precedent cântăreşte enorm.
Libertatea pe care a dat-o multor şefi de instituţii de a-şi face treaba după cum le dictează conştiinţa a început deja să viruseze esenţa SISTEMULUI, care se baza pe promisiunea fermă făcută membrilor reţelei că, indiferent ce se va întâmpla, li se garantează că vor scăpa de puşcărie. În clipa în care fie un procuror, fie un judecător, fie un ofiţer de informaţii scurtcircuitează într-un singur punct lanţul complicităţilor, întreaga filieră este compromisă.
Este suficient? Nu. Dar doza de imprevizibil pe care a introdus-o absenţa controlului total asupra justiţiei şi a instituţiilor de apărare a legii în marile manevre mafiote le-a redus drastic eficienţa. Una e să operezi la lumina zilei, fără teamă, şi alta este să o faci clandestin, cu copoii pe urmă.
Iar asta se vede chiar şi în cea mai nouă afacere de corupţie pe care USL i-o pune în cârcă lui Băsescu – reţeaua de evaziune fiscală prin comerţul cu petrol, patronată de Sorin Blejnar, fostul şef al Administraţiei Fiscale. Rezultatele obţinute până acum de anchetatori în această anchetă nu ar fi fost posibile dacă SRI şi DNA nu s-ar fi bucurat în ultimii ani de mai multă autonomie decât au avut vreodată aceste instituţii. Şefii acestor instituţii nu ar fi permis niciodată ca Blejnar să fie vânat dacă relaţia lor cu preşedintele ar fi fost similară cu cea pe care Timofte, Amărie şi alţi predecesori au avut-o cu Ion Iliescu. Pe ce mă bazez?
Dacă ar fi fost aşa, jaful de zeci de miliarde de euro operat la Compania Română de Petrol, aproape 20 de ani, până la privatizarea ei, nu s-ar fi soldat cu nici un condamnat? Mai rău, cu nici o punere oficială sub acuzare! Şefii ANAF din acei ani nu ştiau că mii de firme de securişti şi politicieni iau benzină pe datorie şi uită să mai plătească?! Ei nu primeau o cotă-parte? Şi atunci, de ce nu i-a vânat SRI? Nu cumva pentru că şi SRI făcea, prin firmele sale acoperite, acelaşi lucru?
Iar lui Iliescu de ce nu i s-a strigat: «Ieşi afară, javră ordinară!»? Nu ştia de acest furt de proporţii epice? Nu ştia că banii drenaţi dinspre buget înspre conturile elitei demente puteau fi folosiţi la autostrăzi, şcoli, spitale, grădinţe, creşe, aziluri de bătrâni?! Nu ştia că fiecare leu care nu ajunge la buget înseamnă un leu pe care trebuie să-l împrumutăm din afară?
Nu ştia că SRI-ul ştie? Nu ştia că SRI ştie că el ştie că SRI-ul ştie? De ce nici măcar unul dintre cei doi, Iliescu sau şeful SRI, nu a lăsat procurorii şi judecătorii să pedepsească acest atentat la siguranţa naţională? Pentru că ambii erau complici. Pentru că nici o clipă vreuna dintre părţi nu s-a bucurat de autonomie instituţională reală. Povestea cu separaţia puterilor în stat a fost în tot acest timp o glumă sinistră. Creierul şi braţul nu pot exista ca două instituţii autonome…“
Primii paşi în rezolvarea acestei probleme grave, începutul unui proces de separare reală, chiar dacă nu totală şi ideală, între puterea politică şi anumite instituţii vitale ale statului reprezintă, de fapt, marea schimbare, marea victorie a ultimilor ani. Ea a făcut posibilă toată ofensiva anti-mafia de stat, inclusiv numirea unui procuror-şef capabil la DNA, şi nu invers. Cei ce cred că un singur procuror a fost cheia revoluţiei de catifea din magistratură şi că totul s-a terminat o dată cu îndepărtarea sa, nedreaptă fără doar şi poate, se înşală.
S-au înşelat şi când au crezut că Laura Codruţa Kovesi nu o să aibă curajul să înceapă o nouă anchetă împotriva lui Voiculescu, expunându-se asaltului calomnios al organelor sale media, nu au anticipat urmărirea penală împotriva lui Silaghi, nici condamnarea lui Fenechiu şi nici nu au reacţionat la fel de entuziast la anchetarea lui Videanu şi Olteanu cum o făceau în anii trecuţi când vreun USL-ist trecea pragul DNA.
Scepticii de bună credinţă nu cred nici că Dragnea va fi trimis în judecată şi chiar trecut pe linie moartă în orizontul previzibil. Au rămas fideli convingerii lor ferme că după victoria USL nu mai poate exista viaţă pentru o justiţie incisivă, profesionistă şi independentă şi nici o dovadă că realitatea este mult mai complexă nu îi clinteşte.
Adevărul este altul. Nu mai ţine de USL, aşa cum nu a mai ţinut nici de PDL sau UDMR să facă posibil sau să blocheze mersul justiţiei. Totul stă în mâna câtorva zeci de şefi de instituţii. Doar dacă ei trădează România se poate întoarce în epoca Iliescu-Năstase.
Teoretic, acest risc este mare. Sunt numiţi politic, deci dacă li se va cere să îngroape dosare o vor face, iar pentru asta vor fi răsplătiţi, altfel îşi vor pierde funcţiile. Se va încerca cumpărarea lor, iar dacă nu acceptă trocul vor fi revocaţi, înlocuiţi, iar cei ce nu vor pleca de bunăvoie vor fi hărţuiţi până se vor preda.
În realitate, jocul acesta nu prea mai are şanse de reuşită. Ameninţări? Câţiva dintre oamenii-cheie au devenit instituţii în sine. Sunt prea puternici pentru ca vreun politician să îndrăznească să-i ameninţe fără să se gândească de zece ori la ce îl aşteaptă dacă nu reuşeşte. Cointeresare? Nici asta nu prea mai ţine. Au destul de multe din ce îşi doresc şi nu sunt dispuşi să cedeze nimic câtă vreme pot obţine cam orice fără să renunţe la puterea lor.
Nu în ultimul rând, şi-au asumat nişte obligaţii faţă de partenerii externi pentru asanarea clasei politice. Respectarea acestor angajamente cântăreşte pentru mulţi dintre ei mai mult decât orice recompensă politică imediată, ce ar veni la pachet cu servituţi pe care nu mai sunt dispuşi să le accepte. Dorinţa lor de a nu mai fi la mâna politrucilor se mulează perfect pe modul în care aliaţii României văd rezolvarea problemelor de profunzime, istorice, ale României.
Mult mai probabil este că reţeaua de şefi de instituţii care au făcut posibilă inclusiv condamnarea lui Voiculescu şi care nu au ezitat nici o secundă nici în privinţa dosarului lui Dragnea nu vor ceda puterile dobândite cu greu în mandatul lui Traian Băsescu. Indiferent cât de aprig se vor lupta între ei pentru supremaţie, asupra unui lucru se vor înţelege cu siguranţă. Vor dori să protejeze forţa şi independenţa de politic a justiţiei şi să le folosească drept garanţie că vor rămâne încă multă vreme arbitri ai jocului politic şi cenzori ai marilor afaceri cu bani publici. Ei sau cei cărora le ve vor preda ştafeta atunci când li se va încheia mandatul.
Chiar dacă pentru asta nu se vor limita doar la a respinge asaltul politicienilor care vor să-i înhame din nou la căruţa lor, ci îşi vor promova propriii oameni la vârful politicii.
Rezultatul de etapă dorit: nu vom scăpa de jocul cu dosare, prin care unii corupţi ajung la închisoare, iar alţii prosperă preluând afacerile celor maziliţi (aşa cum s-a întâmplat în trecut şi cu câţiva lideri PDL care au scăpat în mod suspect de vigilenţa celui mai intransigent procuror), dar numărul mafioţilor se va restrânge consistent, ambiţiile lor de a controla tot ce mişcă vor fi retezate din faşă, iar impactul lor în societate se va diminua considerabil. Corupţia nu va mai fi un sport de masă, ci unul al elitelor, arbitrat după reguli mult mai dure. Obiectivul nu este ca jucătorii să nu mai câştige, ci să-şi ţină în frâu lăcomia şi, mai ales, să nu lase Casa să piardă. Cine nu o respectă, la închisoare.
E mult, e puţin? Uitaţi-vă în restul lumii şi judecaţi singuri.
