Crizele cu miză joasă dintre Putere şi Opoziţie şi deruta care distorsionează direcţiile economice în aceste vremuri sunt principalele caracteristici ale politicii interne a României. Lui Victor Ponta, Ion Iliescu şi Crin Antonescu le este suficient să gratuleze şi să se gratuleze cu epitete de cartier şi nu par mişcaţi că se îndepărtează cu viteza luminii de interesele poporului, care aşteaptă de la Opoziţie, acum mai mult ca oricând, alternative viabile la marasmul cotidian. De cealaltă parte, Emil Boc şi Traian Băsescu vâslesc în ape mici şi suficient de tulburi. Randamentul lor este pe măsură: barca numită „România” petrece mai mult timp eşuând pe bancuri de nisip decât înaintând spre gura de vărsare în mare.
În acest timp, când la Bucureşti totul se joacă în registre vagi şi banale, lumea se mişcă în jur cu o viteză fără precedent. Scena internaţională trece printr-o reevaluare de proporţii istorice. Rolul strategic al Europei se redefineşte dramatic şi nu neapărat în sus. SUA şi dolarul pierd supremaţia absolută, iar China e în pole position pentru preluarea controlului global. În paralel, marile naţiuni emergente, spre deosebire de cele europene, îşi văd nestingherite de creşterea economică, iar Rusia caută în dicţionare sinonime noi pentru termenul de „superputere” într-o epocă nu tocmai favorabilă ambiţiilor desuete ale Kremlinului. Şi, încă şi mai incitant, Putin şi Medvedev s-ar putea să găsească soluţia pentru o Rusie puternică, dar numai în echipă, dacă vor reorienta fără prejudecăţi Moscova spre NATO şi Uniunea Europeană. Un pragmatism şocant pentru mulţi, dar nu ar fi singura mişcare spectaculoasă în societatea redesenată acum, în siajul pragmatismului şi al uriaşului potenţial chinez.
Aceasta fiind conjunctura, internă şi internaţională, ce se anunţă totuşi pentru România anilor 2015-2020? Care va fi locul şi cât va conta Bucureştiul pe noul planiglob geopolitic, în contextul reaşezărilor strategice care vor face secolele XX şi XXI atât de diferite între ele? Cine va căuta cusur acestor întrebări va putea cel mult îndemna ca întâi să ne rezolvăm problemele imediate din ţară şi abia apoi să facem filosofie. Ar fi însă total eronat. Chiar experienţa României ne-a demonstrat că o ţară decuplată de la întrebările care contează pe plan extern nu va reuşi în veci să-şi administreze eficient nici treburile din propria curte.
Iar un lucru ar trebui să ne fie clar: preocupările actuale şi înguste ale Puterii şi Opoziţiei de la Bucureşti ne vor garanta un loc şi mai codaş, în Europa şi în lume, decât aveam până acum. Ce avem în faţă este dezarmant. Nu am auzit un singur lider politic din România care să se arate îngrijorat că ţara noastră este preocupată de orice, dar nu şi de poziţionarea sa în această lume în schimbare. Nimic articulat în discursurile lui Titulescu-Che despre noua paradigmă globală, cu atât mai puţin ceva despre viziunea PSD. Nu ştiu nici ce strategie au şi nici care este interpretarea liberalilor români asupra Noii Ordini Mondiale, aflată în plină configurare. Nici forţele din coaliţia de guvernământ nu dau semne că, dincolo de şantajele reciproce şi taifasurile pe asumări, înţeleg ceea ce se întâmplă dincolo de graniţe.
Cu o astfel de abordare strategică, România se va goli şi mai mult de personalitate. În cel mai bun caz, Bucureştiul se va trezi din nou tractat de către Bruxelles, o experienţă altfel comună şi comodă pentru politicienii care ne reprezintă. Dar Europa însăşi va fi mai slăbită decât am cunoscut-o până acum. Ambiţiile şi capacităţile Chinei şi ale statelor emergente din Asia şi America Latină dau deja fiori la Bruxelles. Dacă nu facem nimic să ne trezim, o Românie slabă, într-o Europă epuizată şi nevrozată de provocările globale, va fi una dintre cele mai proaste versiuni ale acestei ţări.
