Este suficient că ministrul Justiţiei şi procurorul general şi-au retras numirile iniţiale făcute pentru şefia celei mai importante secţii din DNA pentru a stinge scandalul revocărilor lui Papici şi Alexandru? Nu! Cei doi trebuie să îşi dea demisia, iar dacă ei nu o fac, să le fie cerută.
De ce? Pentru că, prin modul în care acţiunile lor vor fi reflectate în raportul MCV, au periclitat grav un obiectiv naţional – intrarea în spaţiul Schengen. Dar şi pentru că au pus din nou sub semnul întrebării încrederea în două instituţii care în ultimii ani reuşiseră să elimine multe dintre dubiile ce planau asupra lor. Au mai rămas unele legate de eficienţă şi profesionalism, dar, cu excepţia mandatului Pivniceru, au dispărut cele privind onestitatea şi bunele intenţii ale şefilor lor.
Pentru românii care ştiu cât de importante şi greu obţinute sunt progresele înregistrate în lupta împotriva corupţiei la nivel înalt, dar şi pentru partenerii externi, Niţu şi Cazanciuc au comis un păcat capital deoarece au creat o breşă în zidul de protecţie pe care instituţiile justiţiare şi cele de siguranţă naţională l-au ridicat, cu mult efort, împotriva influenţei partidelor şi a reţelelor infracţionale pe care acestea le patronează.
Prin înlocuirea brutală a doi procurori incomozi, procurorul general şi ministrul Justiţiei au încercat să măture ani buni de reformă şi să întoarcă războiul împotriva mafiei de stat în epoca de mucava în care şefii de instituţii aveau ca principală misiune neînceperea unor anchete şi blocarea puţinelor dosare penale care ajungeau să fie instrumentate. O epocă în care predecesorii lor numiţi de Năstase sau Iliescu erau obsedaţi doar de parazitarea afacerilor murdare pe care ar fi trebuit să le descopere şi de securizarea funcţiilor oferind la schimb imunitate politicienilor influenţi şi protejaţilor lor.
Ca să înţelegem pe deplin gravitatea asaltului orchestrat de Niţu şi Cazanciuc împotriva DNA trebuie să ne amintim ce era fundamental diferit în vremurile de care aminteam mai sus, când voinţa politicienilor devenea automat NUP sau sentinţă de achitare.
Ce a făcut posibilă arestarea lui Mugur Ciuvică, pe stradă, la scurt timp după ce Adrian Năstase l-a identificat pe acesta ca fiind autorul celebrului „Armaghedon“ – rechizitoriul domniei sale corupte? Faptul ca şefii Parchetului, plus cei din serviciile secrete, erau total dependenţi de Năstase şi de camarila sa. Adică exact acelaşi lucru care se poate spune despre relaţia dintre Niţu, Cazanciuc şi Ponta.
Este greu de crezut că vreunul dintre ei ar fi ajuns în poziţiile pe care le ocupă acum dacă premierul nu ar fi pus nevoia de a-şi numi oameni obedienţi în două funcţii-cheie mai presus de imperativele competenţei şi integrităţii. Întocmai cum a făcut şi Adrian Năstase cu Rodica Stănoiu, Joiţa Tănase şi Alexandru Ţuculeanu. Urmarea: priorităţile, nevoile şi voinţa şefului au devenit singura lege, iar pentru a le servi nici legea, nici interesul naţional nu le-au stat în cale.
Absenţa calităţilor profesionale şi umane la magistraţii înfipţi în poziţiile cruciale din angrenajul justiţiei, menită să asigure relaţia de obedienţă totală faţă de cel ce i-a numit, era o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru abuz. Episodul Ciuvică nu ar fi fost posibil dacă printre toţi cei ce au decis şi operat arestarea şi anchetarea s-ar fi găsit măcar una, dacă nu mai multe persoane care să fi refuzat să ia parte la mascarada judiciară executată la ordinul lui Adrian Năstase.
Aici s-a poticnit dorinţa lui Victor Ponta de a preîntâmpina o revoltă a baronilor fideli lui Dragnea prin decapitarea celei mai importante secţii din DNA. Marea diferenţă dintre Justiţia din vremea mentorului său şi cea de acum este că, în urmă cu zece ani, mai toţi marii şefi din parchete erau nişte nevertebrate, în timp ce azi există numeroşi oameni verticali, care după ce şi-au pus semnătura pe trimiterea la închisoare a micilor Dumnezei ai micii Românii s-au vindecat în bună măsură de complexe şi temeri faţă de politicieni sau uneltele lor.
Pe lanţul de comandă care ar fi trebuit să-i ducă la îndeplinire ordinul nu au existat doar un Niţu şi un Cazanciuc, ci şi o Kovesi. Dacă ea tăcea şi înghiţea abuzul superiorilor ierarhici de a anula nemotivat delegările a doi şefi de secţie şi a le numi înlocuitori fără să o consulte, jocul la intimidare încercat de procurorul general şi ministrul Justiţiei poate ar fi avut o şansă de reuşită. Poate.
Pentru că după ea urma CSM-ul, urma şi preşedintele, iar în paralel cu aceştia ar fi început desantul ambasadorilor occidentali. O cursă cu foarte multe obstacole trebuie să străbată azi o decizie abuzivă pentru a se materializa, prin comparaţie cu galopul de sănătate din vremea celui mai corupt premier din istoria României. Dar evoluţia nu înseamnă doar apariţia unor şefi curajoşi şi demni sau rutina unor reacţii instituţionale fireşti.
Dacă, în ianuarie 2002, generalul Zaharia, consăteanul lui Adrian Năstase, ar fi avut, prin absurd, mustrări de conştiinţă şi ar fi refuzat să-l aresteze pe Ciuvică, nimeni din instituţiile statului nu ar fi fost solidar cu el altfel decât în privat şi nu ar fi încercat să-l sprijine în încercarea de a opri abuzul.
O mulţime de obedienţi şi incompetenţi nu este nimic mai mult decât atât. O adunătură. În nici un caz o echipă. Pentru asta este nevoie de un set minimal de valori şi principii comune, de solidaritate, de o rutină a comunicării şi sincronizării, de o istorie de acţiuni şi succese obţinute împreună, de încredere testată în timp, în situaţii complexe şi dificile.
„Blitzkrieg“-ul executat de Niţu şi Cazanciuc a eşuat rapid pentru că doi amatori au dat cu capul într-un zid format de o echipă. Aceasta este poate cea mai importantă diferenţă faţă de epoca Năstase. Relaţiile dintre mulţi şefi ai instituţiilor vitale ale României au ajuns să cântărească, cel mai adesea, mai greu decât relaţiile fiecăruia dintre ei cu anumiţi politicieni.
Cum s-a ajuns la asta? Începând cu 2005, pentru prima oară după zeci de ani de atomizare programatică, mulţi dintre ei au realizat că pot avea mai multă încredere în colegii din alte instituţii, cu care erau obligaţi să colaboreze pentru a-şi atinge ţintele, decât în politicienii care roiau în jurul lor. Chiar şi faţă de cei ce i-au ajutat consistent în carieră. Raţionamentul a fost simplu. Politicienii vin şi pleacă de la putere, relaţiile instituţionale rămân.
Un rol extrem de important pentru ca acest lucru în echipă să nu se transforme într-un sindicat infracţional, cum s-a întâmplat adesea cu parteneriatele dintre politicieni, l-au avut ţintele pe care trebuiau să le atingă împreună.
Câtă vreme ţinta comună a unui şef de parchet şi a unui şef de serviciu de informaţii este să ţină de şase pentru ca premierul şi preşedintele să jefuiască firmele de stat, lucrul în echipă va avea consecinţe dezastruoase şi pentru instituţiile în care lucrează, şi pentru ţară.
Când ţinta a fost să bage la puşcărie cât mai mulţi politicieni corupţi, uneori spre disperarea omului care i-a numit în funcţie, lucrul în echipă a devenit benefic. O cauză dreaptă forjează un parteneriat sănătos. Şi, cu cât adversarii contraatacă mai puternic, cu atât relaţiile în interiorul echipei devin mai trainice.
Nu în ultimul rând, a contat că atingerea ţintelor nu a fost arbitrată aici, ci în străinătate. Realizate departe de partizanatele şi jocurile de putere de la Bucureşti, care pervertesc mai toate procesele de evaluare profesională, rapoartele MCV, de exemplu, mai precise şi mai obiective, au arătat fără echivoc cine îşi făcea treaba şi cine nu. Aşa s-au triat oamenii.
Deşi procesul de sudare a unei echipe interinstituţionale nu a fost nicidecum unul idilic, având o doză consistentă de ezitări, trădări şi abdicări la activ, şi este încă departe de a se fi terminat, este suficient de avansat încât oricine încearcă să o destrame să primească o replică dură. Asta li s-a întâmplat lui Niţu şi lui Cazanciuc.
Atacul lor la DNA a fost văzut exclusiv ca o încercare de a distruge un nod esenţial al unei comunităţi profesionale care a dat cele mai dure lovituri mafiei de stat din ultimii aproape 70 de ani. Şi nimeni nu le va acorda vreo circumstanţă atenuantă pentru scuza că „aşa ne-a spus şefu’, noi doar ne-am executat“.
Motivul? Toţi au primit, de-a lungul vremii, diverse ordine de la vreun şef politic, dar au fost suficient de abili să spună pas sau să facă doar acele compromisuri care nu au împiedicat instituţia să-şi ducă misiunea mai departe, iar în balanţa dintre lucrurile de care sunt mândri şi cele de care le e ruşine să rămână permanent pe un plus consistent.
Demiterile lui Papici şi Alexandru şi numirile unor înlocuitori obedienţi au fost nişte execuţii grosolane care riscau să blocheze evoluţia DNA, dar şi să dea un semnal în exterior că oamenii care au adus România la un pas de Schengen înaintea puciului de vara trecută au pierdut partida. Că politicienii corupţi şi cei ce văd în ei o ameninţare i-au încălecat sau sunt pe cale să o facă.
Acest ultim risc era inacceptabil. Motivul? Atingerea ţintelor externe ale României – intrarea în Schengen, consolidarea încrederii partenerilor occidentali în noi, creşterea investiţiilor străine, sporirea influenţei în regiune – depinde direct de încrederea pe care americanii şi europenii o au în capacitatea partenerilor lor din România de a bloca orice atac asupra statului de drept, asupra instituţiilor vitale, de a păstra orientarea geostrategică pe direcţia Vest şi de a transforma corupţia la nivel înalt într-o excepţie.
Iar partenerii lor direcţi sunt, cu adevărat, aceşti câteva sute de români care înţeleg că între obiectivul modernizării ţării şi ţintele stabilite prin MCV sau prin parteneriatul extins cu SUA există o suprapunere perfectă. Şi de aceea nu simt că a îndeplini ţintele stabilite de comun acord cu UE sau America reprezintă o corvoadă, ci doar că îşi fac datoria faţă de ţară.
Pentru Victor Ponta, cel care mai că nu s-a semnat pe decizia de revocare a mandatului lui Papici, problema este mult mai complicată. Pentru că unii dintre oamenii cei mai ataşaţi de parteneriatele externe ale României, care ştiu precis că nu ne putem onora obligaţiile fără eficienţa generată de solidaritatea instituţională descrisă mai sus, sunt în acelaşi timp şi principalii săi susţinători din umbră.
Dacă Victor Ponta alege să intre în război cu un şef de instituţie respectat, căruia tot ce i se poate reproşa este că nu a băgat sub preş dosarul unui pesedist influent, el alege, de fapt, să saboteze două proiecte esenţiale ale celor ce au avut un rol decisiv în alegerea sa ca lider de partid şi nominalizarea ca premier: modernizarea statului şi adâncirea parteneriatelor strategice. Şi alege, în final, să se saboteze pe sine.
Pentru că, dacă Victor Ponta îşi doreşte să facă o vizită la nivel înalt în SUA şi să fie primit în cele mai importante capitale europene, înseamnă că ştie cât de mult contează pentru viitorul său politic să fie acceptat de principalii aliaţi ai României. Dar ştie şi că nu va fi niciodată acceptat ca un partener de încredere doar pentru că a dat undă verde exploatării gazelor de şist sau privatizează anumite companii de stat cu firmele sugerate? Asta a fost şi strategia lui Năstase şi s-a văzut unde l-a adus.
Dacă acum o săptămână poate nu intuia lucrul acesta, deşi ar fi trebuit, acum are dovada. Preconizata lui vizită la Washington a fost pusă – şi este încă – sub un mare semn de întrebare din cauza atacului împotriva DNA. Singurul mod în care mai poate repara ceva este să demonstreze cu fapte concrete că a înţeles acest ultim avertisment. Războaiele personale se duc fără să afecteze interesele strategice ale României, iar cine foloseşte metodele lui Năstase iese din politică precum Năstase.
Numirea la primele două secţii ale DNA a unor oameni propuşi de Laura Codruţa Kovesi nu este suficientă. Procurorul general Tiberiu Niţu şi ministrul Justiţiei, Robert Cazanciuc, trebuie să plece. Există suficienţi oameni competenţi şi verticali care le pot lua locul şi care îi pot apăra pe politicieni de ei înşişi.
