Între fostul şi actualul preşedinte al României se interpun deopotrivă lungi şiruri de vorbe şi largi spaţii de tăcere. Acolo unde se termină, însă, diferenţele ce ţin de estetică, apar subit asemănări din perspectiva acţiunilor şi ambiţiei.
Numirea lui Dan Mihalache în funcţia de consilier prezidenţial a fost precedată de puternice contestări în spaţiul public. Deloc lipsite de temei.
Principalele reproşuri aduse preşedintelui Klaus Iohannis pentru respectiva propunere au variat, în esenţă, de la faptul că aduce la Cotroceni un personaj cu coloană vertebrală flexibilă, la faptul că viitorul consilier are un CV politic îndoielnic (vezi proximitatea anterioară Mihalache-Năstase-Ponta, de pildă), la faptul că a emis păreri de calitate inferioară cu privire la justiţie şi, la un moment dat, chiar legat de parteneriatul strategic cu SUA, şi până la faptul că noul sfătuitor nu are nevoie de lămâie atunci când meditează la puciul din vara lui 2012.
Ceva exagerat sau neadevărat în rechizitoriul făcut cu acea ocazie lui Dan Mihalache? Nein!
Dar tot un „Nein!” a spus în final şi preşedintele Iohannis, care pe 22 decembrie a semnat decretul de numire a lui Dan Mihalache în postul de consilier prezidenţial.
Klaus Iohannis a ales deci, şi a ales să meargă înainte cu un om pe care, strict el personal, îl consideră de maximă încredere şi utilitate, în ciuda pedigree-ului dubitabil şi a ecourilor nefavorabile, însă repetând în luările sale publice de poziţie că vrea un altfel de politică şi altfel de oameni în această politică.
Un mesaj pe care, de când a câştigat alegerile, continuă să-l promoveze în pas cadenţat.
Mai departe.
În 18 decembrie, Alina Gorghiu devine, la 36 de ani, noul preşedinte al PNL.
Înscrierea ei în cursa în care alergaseră iniţial doar Ludovic Orban şi Teodor Atanasiu a surprins din multe puncte de vedere. Inclusiv din perspectiva faptului că s-a consumat cu numai 24 de ore înaintea alegerilor interne.
Tot în ajunul scrutinului intern, deci pe 17 decembrie, Klaus Iohannis şi-a anunţat sprijinul pentru Gorghiu, Atanasiu şi-a retras candidatura, iar a doua zi Orban a pierdut competiţia.
Totul a curs rapid, fulgerător.
De data asta, Iohannis nu a mai fost la fel de contestat ca la momentul cooptării lui Mihalache, dar nici soluţia Gorghiu nu prezenta o vulnerabilitate atât de vastă în faţa unor soluţii alternative de tipul Atanasiu sau Orban.
În 18 noiembrie, Iohannis, în calitatea sa de (încă) preşedinte în exerciţiu al liberalilor, le transmite colegilor de partid un semnal de valoarea unui avertisment: "Să nu credeți că nu voi vedea, să nu credeți că scăpați de mine. Vreau un alt tip de politică".
În lipsa unor elemente suficiente, la vremea respectivă mesajul-avertisment păruse unul destinat mai degrabă publicului larg.
Un public care trebuia să primească un semnal, pentru că vedea în Iohannis ceea ce, într-adevăr, şi era Iohannis la numai două zile distanţă de înfrângerea categorică a lui Ponta – o stea în plină ascensiune, mai presus de atât o voce de om politic care rezonează, în sfârşit, cu strada.
În plus, mesajul fusese dat în contextul mai larg al unei şedinţe de partid în care, printre altele, Iohannis le ceruse liberalilor să promoveze în Legislativ o lege care să conducă la reducerea numărului de parlamentari – o temă, iată, care merge direct la inima alegătorilor, sătui de un Legislativ umflat cu pompa, plin de nulităţi, între care deloc puţini borfaşi.
Şi totuşi, ce am văzut noi mai sus?
Păi am văzut că exact o lună mai târziu, omul pe care şi l-a ales Klaus Iohannis ca succesor chiar obţinea frâiele PNL.
Odată cu instalarea Alinei Gorghiu ca preşedintă a partidului, au apărut astfel şi premisele concrete ca avertismentul dat liberalilor în 18 noiembrie să nu poată fi trecut uşor cu vederea.
Devenise limpede, în decembrie, că mesajul lui Iohannis, din noiembrie, nu fusese destinat doar opiniei publice. Din contră, ţintise mult mai în profunzime.
Cât o fi el de exilat la Cotroceni, nici Klaus Iohannis nu vrea să fie luat prin surprindere de propriul partid. După cum, nici Traian Băsescu nu a vrut, de-a lungul celor două mandate ale sale.
Mai departe.
În 19 februarie, preşedintele Iohannis anunţă propunerea sa pentru şefia SRI, în persoana lui Eduard Hellvig, instaurându-se astfel un nou moment de tumult.
Probabil nici nu se va stinge foarte uşor, iar din punctul meu de vedere nici nu ar fi fost de dorit să fie altfel.
Dacă nici numirea unui şef de serviciu secret nu ar duce la dezbateri, chiar şi aprinse, într-un spaţiu public democratic, atunci ar fi semn că, pe undeva prin interstiţiile ei, societatea ascunde o boală gravă. Prin urmare, cel puţin raportat la cum a debutat chestiunea Hellvig-SRI, societatea românească nu pare atinsă de vreo maladie.
Graţie presei şi numeroşilor comentatori ai actualităţii (unii mai vehemenţi contra, alţii mai puţin, ş.a.m.d), lumea interesată de numele viitorului şef al principalului serviciu de contraspionaj va afla destul de multe despre activitatea trecută, relaţiile, poziţionările şi ideile lui Eduard Hellvig, ceea ce reprezintă în sine un câştig major şi sănătos.
Însă ce aş dori eu să pun sub lumina reflectoarelor, din toate câte s-au petrecut până acum, este justificarea oferită de şeful statului pentru alegerea făcută: ”Am judecat pe cine să nominalizez şi am ajuns la persoana lui Hellvig, pregătită şi suficient de cunoscută, şi suficient de calmă pentru a ocupa o astfel de poziţie. În această perioadă, calmul este foarte important”.
Mi se pare importantă explicaţia preşedintelui, pentru că modul în care s-a recurs la soluţia Hellvig e congruent cu maniera în care s-a ajuns la soluţiile Mihalache şi Gorghiu.
Soluţia Hellvig pune în lumină un anumit tipar după care Klaus Iohannis acţionează în dosare de o asemenea sensibilitate.
Criteriul încrederii pare să fie unul suprem în grila pe care Iohannis o aplică atunci când sprijină ascensiunea cuiva în poziţii cheie (că a fost Administraţia Prezidenţială, că a fost PNL, că este, iată, SRI).
Mai mult, e vorba de încrederea pe care, înainte de toate, o are el, Klaus Iohannis, în respectivii oameni şi mai puţin încrederea pe care o manifestă lideri de opinie, ONG-uri, analişti.
Pe undeva, e şi normal ca preşedintele să fie extrem de atent la acest capitol, rămâne de văzut şi cât de corectă se va dovedi în timp ponderea însemnată pe care Iohannis pare să o acorde acestui criteriu.
Pentru că este vorba de o pondere însemnată, din moment ce şeful statului îşi asumă să meargă înainte cu preferinţele sale, în ciuda asperităţilor pe care unii le au şi care, stârnind ecouri negative, ar putea la un moment dat să-i dăuneze.
E drept, în acelaşi timp, că orizontul de favorabilitate de care beneficiază în acest moment preşedintele Iohannis îi oferă fereastra cea mai largă din câte va avea pentru a-şi selecta colaboratorii cu o mare libertate.
În cazul lui Hellvig, una dintre aceste asperităţi se numeşte Dan Voiculescu, în al cărui partid a activat, e drept, până acum şapte ani, deci nu până foarte recent.
Pe de altă parte, Hellvig este şi o persoană bine legată de PNL, lucrând îndeaproape cu mulţi dintre liderii acestui partid, de la Horia Rusu, la Crin Antonescu şi, în cele din urmă, la Klaus Iohannis.
În 2006, Traian Băsescu a făcut o mişcare magistrală, prin consistenţa semnalului dat deopotrivă românilor, ca şi partenerilor occidentali ai României, atunci când a numit la conducerea civilă a principalelor servicii de informaţii (SRI şi SIE) politicieni din afara partidului său de origine.
Acum, Iohannis calcă pe urmele bătătorite de Băsescu, numind, la SRI deocamdată, că la SIE înţeleg că trebuie să mai aşteptăm, un politician din afara majorităţii parlamentare.
Şi totuşi, spre deosebire de Traian Băsescu, Klaus Iohannis are un avantaj particular al aritmeticii parlamentare, care-i permite ca numele ales de el să fie concomitent din opoziţie, dar şi din rândul colaboratorilor săi cei mai apropiaţi.
În plus, celor care îi reproşează că la un moment dat Hellvig a făcut parte din partidul lui Voiculescu, Iohannis le poate răspunde că şi Băsescu a pus un om din partidul lui Iliescu (George Maior), iar fotografiilor în care Hellvig apare alături de Hrebenciuc şi Andrei Marga le poate lesne opune fotografia în care, înaintea numirii la SRI, George Maior poza la braţ cu Victor Ponta, Titus Corlăţean şi (celebră constanta asta!) Dan Mihalache.
Pe de altă parte, mai mult decât în cazurile Dan Mihalache şi Alina Gorghiu, cazul Eduard Hellvig trădează puternic nevoia sa de compatibilitate, pe care Iohannis o resimte când vine vorba de colaboratori de importanţa şefului SRI.
Iar asta răzbate din toţi porii în explicaţia citată mai sus şi pe care îmi permit să o reiau: ”Am judecat pe cine să nominalizez şi am ajuns la persoana lui Hellvig, pregătită şi suficient de cunoscută, şi suficient de calmă pentru a ocupa o astfel de poziţie. În această perioadă, calmul este foarte important”.
Apelul la calm, cred că ne-am obişnuit deja, e o constantă la Iohannis, dar poate că în contextul legat de numirea directorului SRI ideea de calm, pe care şeful statului o dezvoltă de două ori în acest paragraf, trimite, cred, la ceva mai mult.
Poate la turbulenţele pe care le traversează regiunea, cu care România e mai vecină decât şi-ar fi dorit vreodată, şi care, nu e exclus, s-ar putea face simţite într-un fel sau altul şi în interiorul ţării.
Viitorul nu anunţă deloc un cadru roz, nici strategic şi nici economic, iar pe Klaus Iohannis acest orizont s-ar putea să-l macine mai mult decât ne permite să intuim mina sa inexpresivă. Intuim doar, e greu de făcut acum o afirmaţie categorică.
Totuşi, faptul că preşedintele Iohannis preţuieşte într-un asemenea grad calmul şi criteriul încrederii la civilul care va conduce SRI poate avea maximum tei resorturi: un eventual handicap pe care i-l crează inerţia specifică începutului de mandat prezidenţial (ar fi ceva benign); o eventuală nesiguranţă şi lipsă de pregătire care l-or caracteriza, dar de care e prematur să-l acuzăm (dacă s-ar confirma ar fi ceva malign); în fine, o extremă precauţie, generată de un context regional exploziv şi de gradul major de incertitudini cu privire la evoluţiile din Europa de Est, cu reverberaţiile lor potenţiale pe teritoriul României (ar fi de dorit).
“Domnul Coldea este adjunct al SRI şi rămâne adjunct al SRI. Nu există din partea mea, şi cred că nici a lui Hellvig, o intenţie de schimbare bruscă. Nici măcar nu am discutat această chestiune”, mai spune Klaus Iohannis, pentru a bifa astfel şi un răspuns la unul dintre marile ecouri care-au rămas în urma ieşirilor unei Elene Udrea încolţite de procurorii anti-corupţie.
Cum s-ar zice, Udrea s-a dus, ecoul rămâne, Iohannis răspunde.
Ce promite prin această poziţionare?
Că nu va zdruncina Serviciul, dar nici că înlocuirea generalului Coldea este exclusă.
Doar că, ne transmite din nou Iohannis, totul va curge după stilul meu, cum s-a întâmplat şi la numirea lui Mihalache la Cotroceni, şi la instalarea lui Gorghiu la PNL, eventual şi la numirea lui Hellvig la SRI (aici mai sunt nişte paşi parlamentari de făcut, importanţi, dar cred că destul de stabiliţi la ora asta).
Pas cu pas, noul şef al statului dă semne tot mai consistente că vrea să îşi impună ca normă curentă propriul stil, că se pregăteşte din timp pentru diverse scenarii turbulente, că vrea două mandate de preşedinte şi că nu există oameni cu care nu poate discuta sau la braţ cu care să nu treacă puntea, când consideră că are în spate viitura.
În acelaşi timp, nu cred că pe chestiuni de maximă sensibilitate în relaţia cu partenerii strategici ar indrăzni să facă mutari nesincronizate cu ei. Numirea şefului SRI ar trebui să fie una dintre ele.
Chiar dacă a acţionat în primul rând după criteriul încrederii sale în Eduard Hellvig, nu pot să cred că ar fi făcut-o, mai ales în perioada pe care o traversăm, fără să ţină cont de această minimă igienă.
Dacă ar fi acţionat ca un haiduc, mai mult ca sigur că ne vom da seama rapid.
Cu siguranţă că, în privinţa esteticii, Klaus Iohannis va fi diferit de Traian Băsescu.
În privinţa eticii, ambiţiilor şi obiectivelor, însă, e foarte posibil să fie mai asemănători decât ne-am fi putut da seama până acum. Doar că unul vorbea foarte mult, iar celălalt tace pe măsură. Atât.
P.S.: Oricum, apetitul lui Iohannis (momentan mai consistent în discursuri, cu timpul ar trebui să se vadă şi în acţiune) pentru ideea de înfăptuire a justiţiei, angajamentul euro-atlantic denotă faptul că a intuit corect potenţialul unor teme pe care predecesorul său le-a folosit intens spre binele ţării, dar şi al devenirii sale politice.
