Rusia sărbătorește un an de la anexarea Crimeii, un an în care Occidentul nu a reușit să oprească avansul spre vest al rușilor și, spre deosebire de Moscova, statele euro-atlantice nu par să aibă o strategie de contracarare a planurilor Rusiei.
NATO a revenit la realpolitik și înarmează estul Europei, dar Moscova răspunde prompt acestor mesaje, aducând în Crimeea bombardiere strategice capabile să transporte arme nucleare, în vreme ce în enclava rusă Kaliningrad, dintre Polonia și Lituania, urmează să fie trimise rachete Iskander. Pentru NATO, prioritare sunt țările baltice, care, din pricina minorității ruse prezente în fiecare dintre ele, a armatelor de mici dimensiuni și a vecinătății lor cu Rusia, sunt mai vulnerabile.
Polonia și România vor găzdui centre de comandă ale NATO, dar deocamdată cele două se bazează mai mult pe propriile resurse. Ar putea oare Rusia să creeze o diversiune într-una din aceste țări, pentru a testa forța de reacție a Alianței Nord-Atlantice? Există tactici de apărare pentru un astfel de scenariu, mai mult sau mai puțin fantezist? România, spre exemplu, care se află la câteva sute de kilometri de poligonul de încercări din Crimeea, ce-ar putea face dacă ar fi atacată? Ar aștepta să fie apărată de forțele NATO? Nu se știe prea clar câte dintre cele 1.000 de tancuri care apar în statisticile Armatei autohtone funcționează sau cât ar rezista cele 70 de avioane de atac. Ucraina, spre exemplu, avea înainte de începerea conflictului cu Rusia de patru ori mai multe tancuri și avioane de atac decât România.
Nimeni nu se pregătește de război în Europa și nici la București nu se ia în calcul această perspectivă, considerată aproape imposibilă. Totuși, țara ar trebui să aibă o strategie de apărare proprie, cel puțin din punct de vedere teoretic. E adevărată declarația liberalei Norica Nicolai, care spunea anul trecut că România are muniție pentru a rezista doar opt ore în caz de război?
Ce-a făcut România vreme de un an, de când Rusia a preluat Crimeea? Cum s-a pregătit să se apere?
Acum o lună, generalul american Frederick Ben Hodges, comandantul trupelor americane staționate în Germania, spunea, într-un discurs la Berlin, că rușii vor să ocupe poziții strategice în Europa de Est ca parte a unui plan mai sofisticat prin care să facă Alianța Nord-Atlantică nefuncțională și că unul dintre scopurile Moscovei ar fi preluarea gurilor Dunării.
Poate că generalul american exagerează, dar România ar trebui să ia în calcul această exagerare și să nu lase totul în seama NATO. Până la urmă, pe unde ar urma să vină, la o adică, trupele aliate în România? În jurul nostru sunt doar state cu loialități diferite față de Rusia: Turcia, dependentă energetic de Rusia, a jucat de partea acesteia în războiul din Georgia și le-a interzis americanilor dreptul de survol în perioada războiului din Irak; Bulgaria, și ea dependentă de gazul rusesc, are populație care nu simpatizează într-o proporție majoritară cu euro-atlantismul; Serbia și Ungaria sunt aliate cu Vladimir Putin, iar Ucraina se află într-o stare tot mai precară. Sigur, avioanele NATO pot veni din Germania via Polonia și Ucraina spre România, de aceea axa Varșovia-București este mai importantă ca oricând.
Guvernul este însă nefuncțional, industria de apărare a fost lăsată în paragină, industria națională de medicamente a fost sabotată din interior, căile ferate strategice au fost abandonate, armata este slab înzestrată, tancurile sunt cele lăsate moștenire de Ceaușescu, totul arată ca și cum această țară cu aspirații euro-atlantice ar fi capitulat deja în fața inamicului. Umbrela NATO pare să fie singura pavăză, dar s-ar putea să nu fie destul, dacă piedicile se pun din interior.
