Pe data de 9 aprilie, cînd eu prezentam la Parlamentul European costurile corupţiei pentru Uniunea Europeană, Ministerul Justiţiei din Federaţia Rusă a deschis un caz contra asociaţiei pentru apărarea drepturilor votanţilor Golos. Eu am aflat mai spre seară, nefiind pe Twitter, Facebook şi nici un fel de social media, de la un ziarist german care m-a sunat pentru altceva. Motivul invocat era faptul că Golos primeşte finanţare din străinătate şi participă în activităţi politice: conform legii foarte convenabile adoptate toamna trecută, ar fi trebuut să se înregistreze ca ”agenţi străini” în mod oficial, ceea ce nu au făcut. Ştirea m-a scos din sărite, nu doar că orice ONG din lume ar putea fi altfel închis, nu doar că Golos conduce de peste zece ani, eroic, toate campanile pentru integritatea votului şi a politicienilor în Rusia, fiind un fel de SAR, APD şi Coaliţia pentru un parlament curat la un loc, ci pentru că sînt partenerii mei, pentru că exact pînă în luna noiembrie am făcut parte dintre cei care au finanţat- minor- Golos, plătind un salariu unei fete de acolo pentru întreţinerea variantei ruse a siteului www.againstcorruption.eu, siteul meu propriu de resurse pentru societatea civilă care luptă contra corupţiei. Ştiam de celebra lege, dar crezusem că Putin se va mulţumi cu ameninţarea şi nu o va pune în practică, Golos, din prudenţă, nu mai luase alţi bani, au trimis înapoi şi cei 7700 de dolari ai premiului Andrei Saharov decernat de o fundaţie norvegiană. Pe 10 aprilie, cînd eu luptam să explic presei internaţionale că Uniunea Europeană ar avea dublul bugetului pe acest an doar din colectarea impozitelor dacă toate cele 27 de ţări, inclusiv a noastră, ar controla corupţia la nivelul Danemarcii, Ministerul de Justiţie din Rusia a trimis deja dosarul la tribunal, inplicînd şi personal pe directoarea executivă a asociaţiei, partenera noastră, într-o tăcere şocată a Ocidentului. Cîteva manifestaţii de protest au fost imediat izolate, iar enorma majoritate a ruşilor şi-au văzut nestingheriţi de treabă, acasă şi în Occident. În autobuzul de la aeroportul Frankfurt la Strasbourg intru în vorbă cu o rusoaică, o frumoasă blondă descinsă direct din afişele cu ”Nu te lăsa traficată!”, care are o imensă geantă Vuitton autentică şi citeşte cu nesaţ un dicţionar de conversaţie ruso-francez. Conversaţia noastră e repede avortată însă, pentru că atunci cînd o întreb, în speranţa că vrea să-şi antreneze franceza, ce mai e nou în Rusia, cu Golos şi summitul G20, îmi arată prin semne că nici subiectul, nici vocabularul nu sînt de natură a stimula conversaţia noastră. Rusia are preşedinţia G20, organizaţia internaţională cea mai apropiată în zilele noastre de un guvern mondial, şi ne pregăteşte un mare summit la St. Petersburg în septembrie, pe al cărui afiş sîntem anunţaţi că e capitala avangardismului global, şi că însuşi sloganul conferinţei descinde direct din Kandinsky şi Malevich, artişti cîndva decadenţi, azi recuperaţi şi promovaţi pe banii Rusiei în toată lumea, împreună cu o pletoră de alţii mai puţini celebri, dezgropaţi de prin poduri după decenii de prigoană. Sînt în drum spre un eveniment G20, la Paris, unde înaintea reuniunii miniştrilor de externe şi preşedinţilor de bănci centrale OCDE s-a gîndit să le ofere şi o masă rotundă despre integritate, şi eram curioasă dacă ruşii sînt mîndri că au ajuns să conducă lumea- dar fata mea e dincolo de asemenea lucruri, Cînd termină cu ghidul, îşi dă unghiile cu lac proaspăt şi asta e.
Străbat cu jenă afişele de la intrarea în Consiliul Europei, unul doar e rusesc, demască pe jurnaliştii occidentali pro-Putin- ”singurii ziarişti adevăraţi în Rusia, 55 morţi în doar ultimii ani încercînd să scrie despre adevăr”- toate celelalte sînt ale românilor cu diverse cazuri la CEDO. În timp ce urc scările, mă sună noul director de cercetare al SAR, Răzvan Orăşanu, a sunat Times Higher Education Supplement care face un articol mai mare despre plagiat să întrebe despre dl. Mang cel demascat de Răzvan acum un an, unde mai e dl. Mang (tot acolo), şi ce mai face dl. Ponta, şi el ce putea să le spună, decît adevărul ? Evident, nimic altceva, o să mai sune de multe ori presa străină, asta e viaţa. Îmi strînge mîna un diplomat român după ce mă ascultă vorbind public şi mă informează că primul nostru ministru va veni săptămîna viitoare la Strasbourg- vai de capul diplomaţilor, cînd o să vină ziua cînd o să promovăm şi noi idei şi cauze globale, şi nu doar pe noi înşine, de regulă apărîndu-ne.
Discuţia despre ce facem cu Golos, mutăm pagina lor complet pe a noastră? şi dacă-i arestează? nu ne duce prea departe în mica noastră comunitate de promovat democraţia, unde nici nu era pe ordinea de zi, o împing eu, pe loc, atotputernicul Consiliu al Europei de pe vremea tinereţii noastre e o organizaţie de nimica toată de cînd au făcut greşeala să ia Rusia ca membru, a devenit încă un talk-shop unde se adună ţările şi bat cîmpii despre democraţie fără să aibă curajul să facă nimic. Seara, privirea îmi e atrasă de un afiş de teatru, teatrul Graalului prezintă în municipalul din Strasbourg ”Gauvain şi cavalerul verde”. Mă apucă o invidie de nespus, mai bine să-ţi petreci viaţa scriind despre cavaleri verzi în teatrul Graalului decît să încerci să îl tot construieşti, ridicol, în realitate. Mă consolează venirea unei adolescente frumoase, cu o rachetă de badminton pe spate, care se sărută pe trepte cu iubitul ei. Un moment, cred că vor intra la cavalerul verde, dar pleacă mai departe, prin parcul plin de lalele galbene.
Fata de la recepţia hotelului meu citeşte pe Bruno Bettelheim, Psihanaliza poveştilor, o fi studentă la litere, sau la psihologie, sau la antropologie? Viitorul ambasador al UE în Moldova, cu care împart acelaşi taxi, citeşte memoriile Condoleezei Rice şi e foarte impresionat că ea i-ar fi spus lui George W. în dimineaţa de Crăciun 2004 că a fost un an rău pentru democraţie ”forţele răului au înregistrat mari avansuri”. Îl consolez, e sigur un editor al textului, care s-a gîndit să o facă ridicolă pe biata Condy cu o frază din Stăpînul inelelor. ”Dar, nu vă daţi seama, dacă i-aş fi spus eu asta şefului meu, Javier Solana, m-ar fi trimis la un consult”.
Dau un interviu radioului public danez, pe chestia cu Danemarca pe care au cules-o de pe Euractiv, ziaristul e deştept şi mai înclinat ca politicienii români să priceapă statisticile mele, ”trebuie cheltuit pe sănătate şi educaţie, nu pe clădiri, right?”. Chiar aşa. Şi pasez radioul public italian unui tînăr cercetător italian care lucrează cu mine, aşa de tînăr că după aceea îmi trimite podcastul şi se plînge că au dat un titlu strident, altul decît cel sugerat de el. Bine ai venit în lumea presei.
La Paris, unde ajung pînă la urmă am întîlniri separate cu şeful curţii de conturi (sau aşa ceva) din Mexic, şi cel al curţii electorale din Brazilia, unde cercetările noastre văd că au impact. Din păcate, deşi anul care vine e anul meu latino-american, nu aş vrea să mă duc nici în Brazilia, nici în Mexic- îmi ajung Chile, Uruguay şi Argentina, deja arvunite. Noroc că am oameni tineri buni, la Berlin ca şi la Bucureşti, şi caut mai mulţi, pentru a merge în toate locurile în care sîntem invitaţi, şi să lucreze cu toţi cei care chiar vor să facă ceva- asta în aşteptarea zilei cînd o să mă sune fiscul din România să mă anunţe că se reformează. Oamenii ăştia se referă doar la cercetările mele publicate, nu la România, despre care nu crede nimeni că ar fi vreun succes- cîndva în lumea a treia, ţările lor au ajuns în OCDE şi G20. În trenul Paris-Bruxelles citesc un spendid raport despre inovaţia administrativă, semnat de directorul general al Curţii de Conturi din Australia- de ce e instituţia asta numai la noi văzută precum cimitirul elefanţilor? Mi-am tipărit la hotel deja e-passul electronic cu care intru la întîlnirea grupului meu de experţi la Comisia Europeană, la finele căreia fug literalmente la aeroport.
A fost o săptămînă nebună, în care am ratat, nu doar din lipsă de timp, ci şi din cauza a două crashuri – unul de sănătate, şi unul al computerului meu Sony VAIO – două lucruri pe care aş fi ţinut să le fac. Primul a fost cina la ambasadorul Germaniei, ultima mea ocazie să-l felict pentru cît de demn s-a ţinut la chestia cu Schengenul–scuze!- şi, a doua, premiera piesei mele Emanciparea prinţului Hamlet, montată de nişte actori tineri la Teatrul Municipal Baia Mare, o piesă din 1988, cînd eram stagiar la ospiciul Socola. E o psihodramă, amestec jucăuş de Freud cu Dallas (ce ar face fiul lui JR, care îl face vinovat pe fratele Bobby de moartea tatălui său, dacă nu vrea să îl omoare? Se duce la psihanalist, care se dovedeşte a fi ceva între Shakespeare şi Ceauşescu…). Dacă locuiţi în Baia Mare şi vreţi să aflaţi cum se termină mergeţi la spectacol şi scrieţi-mi şi mie cum a fost la alinamp@sar.org.ro.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe www.romaniacurata.ro
