Traian Băsescu este, potrivit mass-media ostile domniei sale, un „preşedinte-distrugător”, mulţumit doar atunci când reuşeşte să semene discordie între politicieni. Poziţia sa din ultimele săptămâni nu prea corespunde însă acestui portret: de dragul păcii în eExecutiv şi în rândurile principalului partid de guvernământ, a preferat să-l vadă demis pe Sebastian Lăzăroiu, după ce acesta agasase atât premierul, cât şi PDL cu părerile sale critice – deşi ulterior şeful de stat a ţinut să precizeze că ruptura în cauză nu afectează cu nimic relaţia sa cu fostul său consilier prezidenţial.
La ora actuală, pe departe cea mai mare aplecare spre vanitate şi reacţii colerico-resentimentare este cea întâlnită în rândurile USL. Dan Voiculescu persistă în convingerea că lipsa de scrupule care i-a adus atâta succes în afaceri, încât s-a ales cu o avere impresionantă în doar două decenii, poate fi trasferată acum la fel de bine şi în arena politică. Ca atare, a considerat că partidul său pigmeu este îndrituit să dea candidatul USL într-o serie de oraşe-cheie ale ţării. Cum la Iaşi a ieşit cu scântei din cauza acestei convingeri, Voiculescu a preferat să-şi trimită pseudoconservatorii singuri în alegerile locale din 2012 decât să îşi reconsidere pretenţiile. În faţa unei asemenea decizii stai şi te-ntrebi la ce i-a mai trebuit masterul în ştiinţe politice de la Kingston University din Surrey, Anglia, la care a ţinut să se înscrie acum câţiva ani. Logica ar fi dictat ca atât partiduleţul, cât şi eminenţa sa cenuşie să fie cât se poate de mulţumiţi cu o poziţie călduţă, dar situată mai în afara bătăii reflectoarelor politice – evident unicul mod prin care segmente ale electoratului mai puteau uita că „Felix” a ajuns aliatul USL.
Cu această piatră de moară de gât însă, opoziţia riscă să rămână o alternativă prea puţin credibilă la actuala putere. Indiferent cât de mult încearcă să se reinventeze pe blog, este limpede că ego-ul mogulului trebuie satisfăcut cu orice ocazie. Alegerea onctuosului Daniel Constantin pe post de purtător de cuvânt a ajutat doar până la un punct, percepţia generală asupra acestuia fiind similară celei a clientului conştient că trage la un hotel plin de taine mizere, deşi este întâmpinat de un recepţioner aparent onorabil. Cum strânsoarea lui Voiculescu asupra partidului nu a slăbit deloc de-a lungul anilor, PC se confruntă, de un deceniu, cu numeroase defectări, pierzând până în prezent o mare parte a membrilor săi de vază. Formaţiunea nu a ajuns, deocamdată, să-şi dea obştescul sfârşit strict datorită „fondului de rezervă” al tocmitorului ei, care îi ramplasează pe cei sătui, epuizaţi sau plecaţi cu personaje obscure din eşalonul doi.
Victor Ponta a fost primul care s-a dumirit că un partid-instrument în mâinile unui personaj atât de imprevizibil precum Voiculescu poate duce oricând la eşecul proiectului USL – neferit oricum de destule alte tensiuni, având în vederea suspiciunile mutuale ale pesediştilor şi liberalilor, dar şi rivalitatea dintre ce doi şefi de partid în privinţa poziţiei de lider neîncoronat al opoziţiei. Deja în februarie, Ponta declara franc că Voiculescu repezintă „singura vulnerabilitate” a USL şi că „nimic nu îi face mai bine lui Traian Băsescu decât orice ieşire publică” a mogulului.
În calitate de fost locotenent al lui Adrian Năstase începând cu anul 2000, actualul lider al PSD nu va uitat interminabilele presiuni ale lui Voiculescu în vederea poziţionării candidaţilor PUR/PC pe locuri cât mai bune pe listele electorale ale PSD – atât în 2000, cât şi în 2004. De fiecare dată, Voiculescu l-a ţinut în şah pe Năstase cu ameninţarea ruperii alianţei electorale, smulgându-i de regulă concesie după concesie, pentru ca în final să-i întoarcă spatele la puţine zile după înfrângerea social-democratului în cursa pentru preşedinţie. Dacă liderii USL agreau aplicarea reţetei suspectului succes voiculescian în plan politic intern, Uniunea ar fi implodat destul de rapid sub imensa presiune conflictuală acumulată. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care Victor Ponta a adoptat, din start, o poziţie mult mai fermă faţă de patriarhul PC decât a făcut-o vreodată Năstase. Dacă Ponta ceda în chestiunea Iaşiului în faţa lui Voiculescu, semnalul ar fi fost unul catastrofal – pe de o parte, extrem de demoralizator pentru PSD şi electoratul acestuia, pe de alta de prost augur pentru forţele locale actualmente încă indecise în privinţa susţinerii USL.
Pentru USL luna septembrie se încheie, prin urmare, cu un scurt-circuit între PC şi Ponta – care a şi ţinut să ridiculizeze insistenţele conservatorilor cu privire la noi şi noi avantaje. Sprijinul „moral” pe care USL îl va acorda lui Sorin Oprescu în cursa pentru Bucureşti a fost oricum decis fără nici o consultare prealabilă a partenerului pigmeu. Acesta a reacţionat prompt şi băţos, anunţând că merge singur în locale. Între timp, şi liberalii par sătui de incomodul lor aliat – Relu Fenechiu sugerându-le conservatorilor, deocamdată în nume propriu, ieşirea din Uniune şi candidatura pe liste proprii la alegerile din 2012. Învingător la puncte după această rundă de ostilităţi este indiscutabil Victor Ponta. Măcar acesta pare să fi înţeles că Antenele nu sunt vitale pentru victoria electorală a USL, pe când Voiculescu este practic pierdut fără acest vehicul politic de care îl leagă, pe lângă interesele personale făţişe, mai ales viziunea comună despre o Românie rămasă prizoniera cercurilor politico-economice viciate.
Cum tot circul USL s-a desfăşurat nu în spatele uşilor închise, ci în văzul lumii, se poate concluziona de pe acum cam câţi bani dau politicienii ei pe buna părere a electoratului şi în ce măsură opoziţia este, de fapt, preocupată de soarta oamenilor. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
