Testamentul Înalt Prea Sfinţiei Sale mitropolitul Bartolomeu Anania păstrează în scris ceea ce i s-a părut ierarhului de curând dispărut cel mai important de transmis posterităţii lui imediate. Pentru un om care, călugărit la douăzeci de ani, care a renunţat la averile lumeşti, nu mai avea nimic de împărţit de la sine, acest document include destule clauze ce presupun daruri către comunitate. Fireşte, ca orice dăruire testamentară, şi această suită de gesturi generoase se transformă, pentru cei care rămân a o pune în practică, în constrângeri. Şi chiar unele dintre cele mai simple dintre ele sunt, de fapt, greu de împlinit, din multiple cauze.
Primul exemplu care vine în minte este acela al îngropăciunii. În această privinţă lucrurile sunt clare: „Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp„, spunea documentul redactat cu ceva mai mult de un an în urmă. În loc de asta, datorită datinii bisericii clujene de a-şi înmormânta înaintemergătorii în cripta catedralei, tot ce s-a găsit potrivit a se face a fost să se aşeze pe pieptul părintelui mitropolit o mostră de ţărână adusă de la Nicula, mănăstirea unde îi plăcuse să adaste în ultimii ani. Dorinţa celui în cauză trebuia împăcată cu obiceiul instituţiei ecleziastice şi, în întâlnirea dintre prima şi cea de-a doua, insul uman a trebuit să cedeze în faţa instituţiei. Rezolvarea a fost diplomatică şi atât rigoriştii care ar fi dorit înmormântarea mitropolitului chiar la Nicula, cât şi cei ce dau prioritate modului de funcţionare a Bisericii pot răsufla împăcaţi.
Exemplul este însă pilduitor pentru ceea ce aşteaptă, în cel mai bun caz, alte stipulaţii ale diatei. Nu sunt deloc sigur că, de exemplu, „continuarea lucrărilor la mozaicurile din Biserica «Schimbarea la Faţă» din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik” va fi pe placul succesorului IPS Bartolomeu. Acest gest, pentru unii surprinzător, de conlucrare ecumenică, ar putea părea o extravaganţă a răposatului ierarh prin care, eventual, acesta să fi vrut să atenueze ostilitatea public şi repetat exprimată faţă de catolicism în general şi, fapt ceva mai surprinzător, faţă de greco-catolicism în special. Ca patriot şi, încă şi mai şi, ca naţionalist consecvent şi, de destule ori, vehement, Bartolomeu a surprins prin asprimea tratării unei relaţii între oameni de acelaşi neam, ştiut fiind că şi la 1848, şi la 1881, şi la 1918 clerul şi credincioşii ortodocşi şi greco-catolici au exprimat o singură voinţă românească. Numai comunismul a dezbinat radical cele două Biserici, pe una azvârlind-o în neant, atât cât i-a stat în putinţă, iar pe cealaltă oprimând-o şi subjugând-o prin teroare şi ademenire.
„Ultimul” Bartolomeu Anania, cel exprimat simbolic în ctitoria de pe bulevardul Eroilor, pare să vorbească despre o altă atitudine, punând împreună creativitatea şi credinţa unui romano-catolic ca Marko Ivan Rupnik cu cea a artiştilor ortodocşi de felul lui Silviu Oravitzan. După cum spune artistul bănăţean: „Am făcut un proiect comun. În spatele iconostasului meu de la «Schimbarea la Faţă», el a ridicat un mozaic de 14 metri, cu Maica Domnului. E prima biserică în care, după 1.000 de ani, se întâlneşte răsăritul cu apusul”. S-ar putea totuşi, în cazul unei succesiuni prea rigoriste, ca acest proiect să nu mai fie asumat în cadrele gândite de Bartolomeu Anania, alterându-se astfel unul dintre gândurile cele mai importante ale ierarhului răposat. Totul depinde de persoana şi gândirea succesorului în scaunul metropolitan de la Cluj.
Cu aceasta se ajunge şi la clauza testamentară ce se referă la persoana – încă necunoscută – a acestuia din urmă. „La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu”. Aparent, este vorba despre un portret-robot ce jalonează nişte trăsături morale pe care orice faţă bisericească – şi chiar orice ins cu grijă faţă de morală şi semeni – s-ar cuveni să le aibă. La o privire mai atentă însă, atrage atenţia partea a doua a formulării, cea care formulează exigenţa ca noul venit în scaun să fie un continuator al proiectelor bartolomeice şi chiar unul care să le ducă la desăvârşire. Aici se conturează o contradicţie, fără îndoială, pentru că, dacă succesorul i-ar semăna IPS Bartolomeu, atunci ar avea o personalitate proprie puternică şi şi-ar contura propria viziune şi propriul program, nesupunându-se neapărat viziunii şi programului antecesorului.
Caracterul de wishful thinking – de gândire nerealistă, orientată mai degrabă de propriile vise – pe care îl dezvăluie testamentul îmbracă însă forma cea mai subliniată atunci când vine vorba despre fundaţia întemeiată de mitropolit cu trei ani în urmă. Răposatul mitropolit dorea în mod expres ca activitatea Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu” să continue şi după moartea lui, să nu-i fie schimbat scopul, să nu fie desfiinţată vreodată, iar „banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de nimeni”. Or, este destul să priveşti nu numai către atitudinea autorităţilor române de astăzi în raport cu instituţiile culturale, ci în general la istoria raporturilor dintre stat şi fundaţiile culturale româneşti pentru a înţelege caracterul utopic al acestui deziderat. Numeroase sunt colecţiile provenite de la particulari tratate de stat, după o vreme, conform bunului plac, fie şi cu acoperirea unor legi care să favorizeze asemenea imixtiuni. Exemplele pot fi numeroase, din păcate, în acest sens, de la preluarea cu japca de prin mănăstiri a obiectelor de tezaur până la mari colecţii din dotarea Academiei Române sau colecţii de tipul celei alcătuite de Zambaccian.
Fie ca temerile exprimate aici să rămână neîntemeiate, pentru că testamentul lui Bartolomeu Anania codifică direcţii de acţiune generoase, în folosul oamenilor.
