Cum, nu e destul să tăiem o Cameră a Parlamentului ca să rezolvăm deficitul bugetar? Nu pot să cred! Nici dacă ne apucăm voiniceşte să reformăm Constituţia (mai bine Curtea Constituţională) nu dispar datoriile pe care le-am făcut de când ţinem teoria că fără reforma Constituţiei nu se poate face nimic în România? Măcar datorii se pot fac,o să recunoaşteţi, s-a probat. Nici una dintre aceste mari soluţii ale reformei statului nu rezolvă nimic şi ne întoarcem la soluţia clasică să plătim din buzunarul fiecăruia?
Ce s-a întâmplat săptămâna asta în România nu e un episod de reformă curajoasă, deşi ziarişti neavizaţi vorbesc despre terapia de şoc. Noi nu mai transformăm o economie planificată în una de piaţă. S-a făcut deja. Noi reducem brutal cheltuielile statului care ne băgau în faliment din două motive: că economia noastră de piaţă nu e destul de competitivă în Uniunea Europeană şi că vreo trei guvernări iresponsabile au cheltuit mai mult decât aveau până să ne aducă în pragul unui crah. Cum, nu e economia competitivă, când acum doi ani creştea într-un an cât altele în zece? Într-adevăr, nu: sau nu am fi avut în momentul ei de glorie maximă sub cinci milioane de oameni activi în România şi mai mult de două în alte ţări, aproape jumătate! Asta înseamnă scurt că toată economia noastră privată, a unei ţări de 20 de milioane, este, de fapt, una care oferă slujbe pentru numai maximum patru milioane de oameni (au mai devenit unii şi şomeri între timp), că două milioane sunt obligate să plece ca să aibă din ce trăi, că alte milioane trăiesc din pensii sau cultivându-şi grădina şi aşa mai departe şi că nu am reuşit să creştem nici cu 30% economia pe care ne-a lăsat-o Ceauşescu, deşi Polonia, de exemplu, a depăşit plafonul de două treimi. Un milion şi jumătate de angajaţi în sectorul public nu e aşa mult, când te gândeşti că milioane de copii merg la şcoală, că asta include şi profesori, şi doctori, şi vameşi etc.
Contrar unei interpretări greşite pe care am citit-o în Le Monde acum două zile, aceştia nu sunt funcţionari: doar vreo zecime din ei, şi din aceştia mai mult de jumătate (cei care lucrează în primării de state şi oraşe mici) sunt plătiţi sub salariul mediu. Populismul de dreapta, că e greşit să crezi că doar stânga e populistă, face ravagii prin gazete zilele astea că statul e prea mare. Nu: economia noastră privată e prea mică. Sigur că e mai uşor să tai statul decât să stimulezi economia: dar vezi că statul ăsta e greu de tăiat din două motive. Unul, că, fiind un stat clientelar, sunt mai mari şanse să tai pe oricine, dar nu clienţii, să îl dai afară pe suplinitorul de la ţară (în timp ce ţii discursuri că problema educaţiei e lipsa de acces din rural), şi nu pe ambasadorul în Luxemburg, deşi primul e şi mai prost plătit, şi mai folositor ca al doilea. Şi, doi, că deja prin părţile esenţiale statul era subfinanţat. E uşor să spui „rade-i pe judecători” – vor lua mai multă mită -, „curăţă-i pe doctori” – şi aşa plecau pe capete – sau pune-i pe profesori să predea 40 de ore, că acum fac jumătate de normă. Cei care scot din ei aberaţiile astea probabil cred că predatul e ca fotbalul de maidan, durează de când ajungi acolo şi până când te târăşti la duş, nu include şi pregătirea orelor, corectarea lucrărilor elevilor etc. Din cauză că nu au fost bani destui avem infecţii intraspitaliceşti! În 1990, când o delegaţie a Ministerului Sănătăţii francez a vizitat frumosul nostru oraş universitar, mai ales un anumit spital unde se murea pe capete de infecţii cu gram negativ, ne-a spus: „Daţi-i foc şi faceţi altul”. Vezi însă că nu au fost niciodată bani să se facă altul, puţinii care au fost au servit la construcţia unor măreţe case de asigurări de sănătate. La fel cu medicamentele subvenţionate.
În fiecare generaţie pun pe un student de-al meu să facă problema asta la politici publice, doar-doar o rezolva-o vreunul, dar nu e rezolvabilă, chiar dacă elimini corupţia, tot prea mulţi oameni au nevoie de medicamente cu preţ redus! Ce rezolvi dacă le tai 15% din care îşi mai luau ceva când nu le ajungea subvenţia? Poate doar că mai mor unii şi degrevezi bugetul de pensii. Cineva a făcut deja economie anul trecut, a tăiat cu de la sine putere milionul care îi trebuia Institutului Cantacuzino pentru licenţă, şi aşa s-a ajuns în plină criză de gripă ca institutul să nu mai poată produce vaccinuri. Cum de nu a tăiat nimeni din greşeală scena lui Ridzi sau diurnele lui Udrea pentru ziarişti? Mister. Puţin îmi pasă că o să spună unii că acesta e un discurs de stânga. Eu mi-am dat probele: am restructurat o instituţie de stat şi am dat oameni afară.
Dezastrul pe care îl văd la ora asta, tratat cu maxim cinism şi fără măcar o vorbă de scuze din partea celor care conduc România, este autoprovocat. El este costul incompetenţei Alianţei D.A. de a guverna împreună, al guvernării liberale de a supravieţui în minoritate şi al lui Traian Băsescu de a câştiga al doilea mandat. Răspunderile sunt scrise pe fiecare, dar mă tem că în confuzia discursului public din România nu se văd suficient. Că, dacă s-ar vedea, Varujan Vosganian nu ar trebui să mai apară la televizor fără o burtieră pe care să scrie „Omul cu deficitul”, premierul Boc cu una pe care să scrie „A dublat datoria publică”; cât despre Călin Popescu Tăriceanu, e destul să îi puneţi numărul de mobil. Băsescu nu e mai bun – din octombrie anul trecut oameni ca mine au scris săptămânal că ne scufundăm şi că ne trebuie un compromis politic. Ca să o apere pe Udrea, el a lăsat să se rupă coaliţia cu PSD şi în şase luni s-a dublat datoria şi ne-a adus unde suntem azi în timp ce aburea cu reforma clasei politice.
În plus, văd că a luat de la Iliescu arta de a împărţi România în categorii: privaţii şi bugetarii. Dacă ia Cotroceniul foc, cred că un bugetar o să vină să-l stingă, nu un profitor, aşa că nu toată lumea plătită de la buget e la fel de inutilă precum clienţii PDL. Ce altceva se putea face? Daţi-mi voie să refrazez chestiunea asta. După ce se fac de câteva luni datorii şi arierate, după ce propunerea mea din decembrie de a face un guvern de uniune naţională, că altfel nu vom putea gestiona criza în 2010, a fost respinsă cu sfântă mânie, ce se mai poate face acum? Fiecare zi care a trecut a restrâns opţiunile noastre. Ce se putea face era să creştem cota unică, aberantă la 16%, când eram pe creştere economică (mulţi ambasadori UE din Bucureşti au militat pentru asta, că nu există ţară din lume care are o educaţie demnă de acest nume şi percepe impozite sub 20%). O să vedeţi că oricum o să o creştem în următorul an, cu toate tăierile.
„Pensii sau scut antirachetă” era titlul unui editorial de-al meu de acum doi ani: v-am spus de atunci că amândouă nu merg. Oficialii români au minţit că nu ne costă nimic scutul. Fals. E un motiv pentru care cehii şi polonezii nu l-au mai vrut. La fel, avioanele de luptă vechi, cumpărate cât se poate de netransparent după un CSAT prezidat de şeful statului, iaca miliardul. Securitatea are valoare pentru noi? Păi, asta nu e securitate, să colcăie bacilii gram negativ pe pământ cu scutul antirachetă deasupra capului. Jumătate de miliard de euro pe un portal web, sute de diplomaţi în plus şi misiuni ale României inutile, şi pot să continui. Nu e adevărat că nu se pot raţionaliza cheltuielile statului altfel decât lovind în cei slabi şi protejându-i pe clienţi. Posturile erau deja blocate de Guvernul Boc când teologi fripturişti care munciseră în campania electorală de genul lui Mihai Neamţu au fost angajaţi la stat pe post de istorici, şi să văd eu că pleacă el conform regulii cu ultimul angajat care pleacă primul.
Nu: o să lăsăm mai degrabă vreun sat fără poliţist de dragul unui client, şi asta, cu nesimţire, cu balade cântate de micul Paleologu, care face elogiul pleştii şi se identifică cu Farfuridi. Cât priveşte elogiul cianurilor în aceste zile în care ar trebui să ne ascundem prin casă de ruşine că am contribuit să îi aducem la putere pe oamenii ăştia, el a devenit dominant. Nu aş fi crezut niciodată că o să-i aud pe alde Cristi Preda sau Traian Ungureanu explicând ce grozave sunt cianurile (ca să-l citez pe un cititor spiritual al HotNews, toţi cei care cred asta să ia o linguriţă). E o conspiraţie ungurească şi europeană, nu peştii care au venit pe Tisa cu burta în sus zile întregi în anul 2000! Pe scurt, nu a mai rămas nimeni care să fie altceva decât lobbyist sau client în puterea actuală, nici măcar dintre prietenii mei? Ruşine! Şi ce mai rămâne după ce aceşti oameni au arătat clar că nu mai merită votaţi niciodată, ştiut fiind că PSD e acel partid care era să ne dea Internele pe mâna crimei organizate? Mai vorbim.
