Stabilitatea politica poate fi descifrata in multe feluri. Pentru unii, ea inseamna continuitate, consecventa, consistenta in afacerile publice, cum zic anglo-saxonii (public affairs). Pentru altii, chestiunea se refera la calmul vietii unui stat neimplicat in rascoale, revolutii, razboaie, confruntari de strada de mare intensitate. O alta categorie de oameni este de parere ca e stabilitate cand regele in scaun traieste mult, cand presedintele sau, in general, conducatorul statului isi incheie linistit si cu bune rezultate mandatul, nestanjenit de cetateni si de aparatul de stat si nestanjenindu-i la randul sau. Altii opineaza ca pulsul stabilitatii poate fi luat urmarind dinamica guvernamentala. Altfel spus, zi-mi cate guverne ai schimbat intr-o unitate data de timp ori calculeaza-mi ce longevitate au avut, ca sa-ti spun daca situatia politica din tara ta este stabila sau nu!
Cred ca in principiu toti cei care gandesc intr-una din formulele mentionate au dreptate, stabilitatea politica fiind posibil de analizat din toate aceste puncte din vedere. Asta nu inseamna insa ca ea nu poate fi inteleasa si altminteri. Ca sa dau exemple suplimentare, mai putin directe: putem face prognoze pe seama fenomenului in discutie pornind de la dinamica populatiei. Ma refer aici atat la rubricile nasteri–decese, cat si la fluxurile inregistrate sub coloanele migrare (cei care pleaca)–imigrare (cei care vin). Observand modificarile cantitative la capitolul natalitate–mortalitate si constatand ca, nu foarte incet, Romania se aliniaza tot mai mult statelor occidentale cu o populatie imbatranita, luand in seama si migratia fortei de munca romanesti in corelatie cu afluxurile asiatice prezente tot mai consistent pe piata noastra, nu e greu sa prognozezi o instabilitate viitoare nu foarte indepartata, o criza nelipsita de complicatii etnice, poate rasiale. Ea va fi greu de gestionat de un stat obisnuit sa fie mereu cel putin cu un pas in urma lucrurilor, incapabil sa analizeze marile tendinte si sa elaboreze strategii valide, desi foarte performant pentru a se perpetua pe sine insusi in formele arogante, abuzive, hraparete cu care se straduieste sa ne obisnuiasca.
Nu numai viitorul vorbeste insa de stabilitate ori de contrariul ei. Analiza trecutului permite observarea fenomenului pe durata lunga, conducand la concluzii mai bine ancorate in real decat analizele care se opresc la stricta actualitate, ca si cum ea s-ar fi nascut spontan, din spuma marii… Iata ce spune un manual de istorie din anii ‘90 despre epoca fanariota: "In Moldova, intre 1711 si 1821, s-au succedat 36 de domni, iar in Tara Romaneasca, intre 1716 si 1821, 40 de domni". Asta inseamna o medie de 3,55 ani pentru principatul de la rasarit de Carpati si 2,62 ani pentru cel dintre munti si Dunare pentru secolul al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea.
Secolul al XX-lea permite si el o analiza cantitativa de acelasi fel pentru segmentul de timp democratic, dintre razboaie. In versiunea istoricului Marin Nedelea, "in cei 22 de ani interbelici (n. O. P.), in Romania s-au succedat 29 de guverne si 20 de prim-ministri. Au condus mai multe guverne I. I. C. Bratianu (3), Al. Vaida-Voevod (2), Iuliu Maniu (3), G. G. Mironescu (2), Gh. Tatarascu (2). Numai doua din aceste guverne – ambele liberale – au functionat pe intreaga durata a unei legislaturi; cel din 1922-1926, condus de I. I. C. Bratianu, si cel din 1934-1937, condus de Gh. Tatarascu. Asa incat la restul de 14 ani le revin 27 de guverne, deci cam cate doua pe an" (Prim-ministrii Romaniei-Mari, Bucuresti, 1991, p. 3).
Nu conteaza, sa zicem, atat de mult durata guvernarilor din secolele si esantioanele luate in discutie, variabilele tinand, oricum, de cauze inefabile, nu o data de capriciile vreunui atotputernic. Nici diferentele de regim, desi o ipoteza interesanta de lucru, nu tocmai neintemeiata, ar permite descifrarea fanariotilor mai degraba ca niste guvernatori ai sultanului decat ca autentici continuatori ai domniilor pamantene dinainte, caci atributele suveranitatii li se subtiasera serios de tot. Ceea ce este cu adevarat important este sa constatam ca in viata politica romaneasca, cel putin in mari segmente de timp din ultimele trei secole, stabilitatea politica inteleasa ca longevitate a guvernarii, ca o consistenta a proiectelor asumate si o coerenta a politicilor nu a fost nici constanta, nici caracteristica.
Sunt semne care arata ca nici dupa 1989 nu stam grozav la acest capitol. Ceea ce ma pune in situatia de a crede ca stabilitatea politica romaneasca, fiind deja un deziderat ardent, risca sa devina o… utopie. Ar fi vremea sa analizam la rece, lucid, cu competenta ce depinde de noi toti pentru ca scena pe care evolueaza personalitati, forte si tendinte politice actuale sa evolueze in directia stabilitatii, nu tocmai invers.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca
