Anul 2012 a început ca un nou an de criză, după alţi vreo trei. Abrutizat şi apatic de lipsuri, cu faţa la vânt şi cam degerat, cetăţeanul român priveşte aproape impasibil vânzoleala televiziunilor care anunţă noi nereguli în funcţionarea statului, comentarii sceptice ale unor oficiali străini cu privire la funcţionarea statului român, imixtiunile şefului statului în treaba diverselor ministere şi, mai ales, în treaba premierului, trivialitatea şi lipsa de inteligenţă politică a poziţiei, socotind, tot mai mult, că, de fapt, pur şi simplu soluţii mai bune nu există.
Confuzia creşte şi mai mult atunci când vine vorba despre criza europeană şi globală care face ca austeritatea radicală impusă României prin politicienii noştri – instrumente docile, rapace şi aparent incapabile de o gândire altruistă – să apară ca benefică, favorabilă navigării româneşti printre gheţarii acestei noi glaciaţii. F.M.I. laudă înţelepciunea preventivă a implementărilor solicitate de Jeffrey Franks, fără a spune că tăierile puteau fi operate şi din altă parte ca să se ajungă la acelaşi rezultat. Totodată, mort de foame şi călcându-se în picioare pe la cozi de pomeni electorale, sau strivindu-se în preajma butoaielor de Bobotează în speranţa că rezolvările din imanent vor veni pe aripi de transcendent, acelaşi cetăţean român umflă pieptul cu prematură mândrie numai pentru că aude cum Grecia s-a scufundat, Italia se scufundă, iar Ungaria abia dacă îşi mai poate ţine respiraţia sub apă.
Această minus-înaintare, cum s-ar putea numi statul pe loc în timp ce alţii rămân în urmă, pare să fie semnul sub care anul nou debutează. Nu că nu ar fi şi semne bune. Cea mai neaşteptată, după toată vânzoleala antiromânească şi rasistă din presa occidentală, a fost, poate, decizia Italiei de a-i primi pe români la muncă fără oprelişti. Desigur, acest lucru survine într-un moment în care berlusconiada a luat sfârşit, salariile au scăzut la cote alarmante în peninsulă, iar românii nu au de sperat în retribuiri generoase. Dar felul în care profesorii, doctorii şi şomerii de toate categoriile au fost invitaţi, cât se poate de explicit, de către vârful politicii autohtone, să îşi ia tălpăşiţa din ţară, ca şi modul în care educaţia românească este dispreţuită chiar de către unii dintre cei plătiţi să o reprezinte şi să o promoveze, fac din fluxurile populaţionale către exterior o hemoragie care va fi greu de stopat în următorii ani. Toate aceste tendinţe economico-demografice vin pe fondul unei mult declamate reforme a statului şi principalelor domenii de activitate (administraţie, educaţie, sănătate, ajustări bugetare şi economice), ca efecte vizibile ale unor premise în legătură cu care s-au promis alte efecte, deocamdată… invizibile. Acest lucru nu este însă nou, după cum am constatat citind, de curând, o pagină de memorialistică din care cer îngăduinţa să citez mai jos.
Într-o serie de însemnări zilnice, A.C. Cuza nota pe 15 octombrie 1888: „Discutând cu Mihail Kogălniceanu, legea împroprietărirei de la 1864, i-am spus că acea lege n-a prea fost făcută în interesul ţăranilor cari mai înainte de ’64 aveau dreptul de a cuprinde până la 2/3 din pământul proprietarului şi care drept le-a fost luat de lege, iar pentru proprietar legea împroprietărirei a fost iarăşi întrucâtva păgubitoare, deoarece, nemaiavând braţe pentru a lucra moşiile şi trebuind să plătească munca în bani, au fost puşi la discreţia capitalului mobiliar, care se afla în mâinile evreilor, cărora le plăteau procente de 18-24 şi 36 la sută, ceea ce covârşeşte puterea de producţie a pământului. În rezumat, deci, legea n-a fost nici pentru ţărani, nici pentru boieri de vreun folos şi aceasta o recunoaşte el singur, deoarece convenim că toţii suntem materialiceşte mai rău decât înainte de 1864″. Lăsând deoparte incriminarea evreilor – tipică pentru perioada respectivă şi pentru clasa noastră politică de atunci – să reţinem judecata de valoare etalată de încă tânărul A.C. Cuza în faţa iniţiatorului însuşi al reformei agrare. Rezultă că obiceiul de a face reforme păguboase are o tradiţie relativ îndelungată la români. Ca un corolar amar adaug că, la aproape o sută cincizeci de ani de la faimoasa reformă a lui Cuza-Kogălniceanu, agricultura şi ţărăminea sunt, în fine, aproape de tot lichidate, lăsând în urmă sate pustiite sau supravieţuind prin maturi şi bătrâni deprimaţi.
Într-un asemenea moment, o judecată lucidă asupra trecutului şi viitorului este preferabilă eternelor lamentări şi recriminărilor patetice. Se constată, în această lumină, că politicienii aduc destule ponoase ţării, dar numai atâta timp cât sunt încurajaţi sau măcar toleraţi să facă acest lucru. Dacă răspunsul cetăţenesc rămâne apatia, dacă se preferă – chiar şi acum, când Occidentul a cam tras storurile, proclamând inventar în propria-i prăvălie – plecarea din ţară, dacă vom aplica în continuare tehnici ale abandonului şi ale laşităţii, România nu va putea deveni altceva decât pare să fie: un teren de aterizare pentru o lume mai disperată decât cea care pleacă.
Există totuşi o lume românească mai puţin isterizată de valurile actualităţii; una calmă, negrăbită, constructivă în mic, dar producând efecte autentice de modificare benefică a ambianţei româneşti de viaţă. Chiar lovită din plin de criză, cum a fost ea în segmentul populaţional ocupat în sfera I.M.M.-urilor, această lume a micii iniţiative, a miriadelor de puncte care înaintează minuscul pe o hartă imaginară, configurând proiecte proprii şi străduindu-se cu bună-credinţă să construiască versiuni valabile de realitate contează mai mult decât sforăiala, eroismele declarative, dispreţul trâmbiţat sonor şi refuzurile dramatizate. Trag nădejde ca în 2012 oamenii de echilibru – ajunşi, în filosofia lui Lucian Blaga, purtătorii spiritului acestor locuri – să dobândească o pondere mai semnificativă decât până acum în aducerea României la o linie de evoluţie şi de prosperitate relativă mai apropiată de visele noastre, ale tuturor. E posibil şi e necesar. 
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai.
