Am deschis o televiziune romaneasca acum cateva zile si am vazut titlul afisat pe ecran: "Nu suntem hiene!". Am crezut ca halucinez, dar erau doar niste jurnalisti din trustul Voiculescu care explicau ca ei nu sunt cum i-a descris presedintele Traian Basescu, scotand in fata diversi copilasi cu un aer inocent de pe la Jurnalul National. Mi-au amintit de o scena din razboiul transnistrean, cand barbatii care protestau pentru independenta Transnistriei blocand o cale ferata, la apropierea unui tren adevarat si-au insirat pe linie femeile si copiii, explicand ca daca ar sta chiar ei, s-ar putea sa-i calce trenul. Sper ca mai sunt si inocenti printre acesti tineri. Nu am auzit sa fi demisionat cineva de acolo cand se publicau calomnii in serie despre Monica Macovei, sau in lungile saptamani cand ziarul se lupta cu procuratura, nu cu coruptia.
Injuraturile dintre Traian Basescu si presa nu au nimic nou. Din pacate, ambele parti, din eroare sau din interes, nu fac singurul pas care ar merita: anume, nu sa separe presa in pro si anti-Basescu, distinctie care are un caracter trecator si pe alocuri greu de facut, ci sa o separe in presa captiva si presa libera. Distinctia asta a existat de la inceputul anilor nouazeci, numai ca unii actori si-au schimbat locurile. Dupa revolutie, presa libera a fost in ascensiune: de la primele ziare tiparite pe gratis de tipografii revolutionari in decembrie 1989, noua presa a provocat si finalmente a schimbat si fata fostei prese comuniste, care a trebuit sa se emancipeze ca sa nu dispara. Presa libera a fost dominanta in 1996, contribuind decisiv la schimbarea de regim. Regimul nou-ales nu era insa un mare iubitor de presa. Ca si Traian Basescu, Emil Constantinescu nu ii respecta din cale afara pe ziaristi. Azi lumea il acuza pe Basescu ca a fost amic cu Rosca Stanescu si Victor Roncea, dar si Constantinescu se sfatuia seara la telefon cu Horia Alexandrescu sau Bogdan Teodorescu, ceea ce era la fel de rau. Probabil ca ar trebui sa introducem declaratia obligatorie de preferinte de presa pentru toti presedintii si prim-ministrii pentru a-i alege pe viitor mai in cunostinta de cauza.
Dupa 1997, datoriile acumulandu-se si patronii de presa angajandu-se si in afaceri cu alt obiect, presa a devenit din ce in ce mai captiva, intretinuta pe pierdere, mai ales pentru kompromat. Captura ei se vede in tratamentul diferential acordat puterii intre 1998 si 2008. Daca Constantinescu sau Basescu erau facuti praf si pulbere de presa, in care nu interveneau in mod autoritar, pentru Adrian Nastase, care controla tot, nu gaseai un colt de canal sa ii aduci vreo critica, fie si constructiva. Presa captiva, chiar din vremea cand captura era mai ascunsa, s-a grabit sa culpabilizeze presa normala si sa o demaste ca fiind proprezidentiala, ceea ce ea nu era. A trebuit prin 1998 sa raspund la un talk-show al unei televiziuni private de ce nu am facut si noi la TVR campanii pe temele acelei televiziuni. Nici intr-o tara normala acelea nu erau teme de campanie, ci de diversiuni, iar canalele publice nu fac campanii, dar ei reusisera, prin marea lor cardasie, sa ne puna pe noi in situatia de a ne explica de ce suntem normali.
Solutii la captura presei exista. Ele sunt legile antimonopol, legile pentru transparenta actionariatului, procesele civile contra ziarelor specializate in defaimare, care au schimbat presa americana a secolului XIX de la violenta si vulgara la jurnalismul ponderat si obiectiv, care e norma de o suta de ani. Daca nu vedem asemenea pachete propuse si dezbatute public, este pentru ca incompetenta celor care se ocupa la noi cu monitorizarea presei este pe masura suficientei lor. Un ONG autohton a reusit dupa mari eforturi intelectuale de monitorizare sa descopere anul trecut ca presa noastra e mai libera decat cea americana, de exemplu. E greu pe asemenea baze analitice sa construiesti vreo strategie folositoare. Incercarea de a face un club de presa a esuat, iar organizatia alternativa la defunctul si odiosul Club Roman de Presa i-a luat pe toti cei din asociatia veche si i-a mutat in cea noua, mai putin doi care, oricine ar fi, nu imi imaginez cum pot fi doar ei responsabili de tot ce a fost rau in CRP.
Dar disciplinarea patronilor presei captive si a mercenarilor lor nu e decat jumatate din solutie. Cealalta jumatate consta in respectul si ajutarea presei libere, care nu a avut niciodata mare trecere. Oamenii politici de opozitie, mai ales partida anticomunista, nu ar castiga niciodata alegerile la noi daca nu ar fi ajutati, cu eroism pe alocuri, de insulele de presa libera, din care unii adesea au platit cu ziarul sau cu postul. Rareori am vazut recunostinta pe masura acestui efort. O recunostinta pe baza de respect, ca a le oferi posturi ziaristilor care te sustin in contrapartida, desi se poate intampla la rigoare, nu e o practica buna. Respectul incepe acolo unde oamenii politici arata ca au incredere in ziaristi, unde le creeaza conditii favorabile sa fie protejati, unde li se adreseaza in public ca unor egali, si nu le dau indicatii pretioase. Rareori vezi asa ceva, desi in Romania exista azi mai multa presa libera decat acum cativa ani.
La Evenimentul zilei sau la Cotidianul ori la ziarul de fata publica destui ziaristi, unii tineri, care nu pot fi banuiti nici de servitute prezidentiala, nici de kompromat. Ceilalti sunt exceptii. si la ziarul Gandul, si la Ziua, si la presa economica, si la radiouri si televiziuni exista ziaristi care fac eforturi sa nu fie prinsi in inregimentare, si unii reusesc. In presa de provincie, care s-a raliat in parte in sindicatul Apel, eforturile de a face o presa de calitate si viabila economic sunt enorme. Chiar si la Antena 3 exista emisiuni oneste, ba chiar Jurnalul economic al lui Moise Guran este emisiunea mea de stiri preferata cand sunt in tara. La Realitatea, demascata mereu ca pro-Basescu, multi oameni incearca sa-si faca corect meseria, desi mai exista si spalat cu clabuci pe alde Becali sau ce ministru liberal e la greu de regula prin emisiunea lui Tanase. Situatia e inca incomparabil mai buna ca in anul 2004, cand Rodica Culcer sau Emil Hurezeanu se refugiasera cu singurele talk-show-uri decente la radio, la televiziune mai erau doar nise pe la Robert Turcescu sau ocazional pe la B1TV, iar in presa scrisa doar Nistorescu si ai sai.
Hai sa nu confundam toata presa, fie insultand-o, fie cumparand-o, cu presa captiva. Exista presa libera, desi se plateste in continuare un pret pentru libertate. In ce priveste incidentul cu domnisoara Basescu de la care s-a pornit, eu am numarat vreo sase editoriale critice la adresa intrarii ei in politica exact in singurele ziare libere pe care ar trebui sa se sprijine un presedinte democrat si la editorialisti care adesea il sustin. Asta ar trebui sa-l preocupe pe seful statului mult mai mult decat ce a spus presa captiva. Daca si-a pierdut sensibilitatea si la ce spune presa libera, triumful presei mercenare e aproape, l-a adus unde a vrut.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin