Doi președinți de partid. Unul actual, celălalt fost. Doi lideri. Unul actual, celălalt fost. Doi prim-miniștri. Unul actual, celălalt fost. Doi politicieni, reprezentanți ai generației de 40 de ani. Amândoi și-ar dori să ajungă președinți ai României. Este visul și proiectul la care au lucrat, cu mai mult sau mai puțin succes, în ultimii doi ani. Atât de diferiți, dar atât de identici. S-au lansat împreună în această cursă nebună. În februarie 2012. Momentul învestirii noului Guvern și al discursurilor celor doi lideri, reprezentanți ai opoziției și ai puterii, părea că va inaugura un nou mod de a face politică. Că va aduce schimbarea mult dorită și așteptată de societate. Figuri noi, proaspete, necompromise. Au născut așteptări și au generat speranță. Victor Ponta și Mihai Răzvan Ungureanu reprezentau la acel moment dream-team-ul perfect al politicii românești. Aceeași generație, aceleași aspirații, aceleași idealuri. Aceeași dorință de a construi o Românie nouă. Aceeași dorință de a fi primii care așază bazele construcției unei noi clase politice. Aceeași dorință de a reseta confruntarea politică în alți parametri. Aceeași deschidere spre dialog. Aceeași dorință de a construi împreună. Puterea și Opoziția.
„Însă, domnule prim-ministru desemnat, aţi vorbit, la momentul acceptării desemnării, de independenţă, competenţă, integritate şi modestie. Şi, sincer, nu pot decât să salut aceste idei nobile.“
„Şi cred, domnule prim-ministru desemnat, că în 2007 aţi pierdut funcţia de ministru de Externe tot în urma unei gestionări poate defectuoase a relaţiei dumneavoastră cu preşedintele ţării.“
„Vă rog, domnule prim-ministru, să înţelegeţi că obligaţia dumneavoastră, ca şi a mea, este de a privi spre viitor. Din punctul meu de vedere – puteţi să nu fiţi de acord cu acest lucru –, preşedintele Traian Băsescu este un om al trecutului, un om care-şi va încheia mandatul, şi obligaţia noastră este să privim spre viitor, să facem altfel politică, să avem cu adevărat un prim-ministru, nu un preşedinte prim-ministru, să avem cu adevărat un guvern care să funcţioneze în baza atribuţiilor sale constituţionale.“
„Îmi doresc ca partenerii acestui Executiv să fie deopotrivă puterea şi opoziţia, fiecare cu rolul său bine definit în viaţa politică.“
„Esenţa regimului de lucru al acestei guvernări pe care v-o propun este dialogul, dialogul cu opoziţia, pentru că fără opoziţie ideile bune se nasc mai rar şi trăiesc mai greu.“
„Şi m-am bucurat foarte mult, în cadrele acelui dialog civilizat, la care am făcut apel şi pe care dumneavoastră l-aţi recunoscut ca fiind condiţia esenţială a bunei relaţii dintre noi, că domnul preşedinte Ponta, un om care este, pot să spun, din aceeaşi generaţie cu mine şi din aceeaşi generaţie cu un număr de membri ai Guvernului, a dialogat cu mine exact aşa cum şi-a dorit şi domnia sa şi cum mi-am dorit şi eu. Sper ca această conduită să continue.“
Acestea sunt numai câteva extrase din discursurile celor doi lideri politici, discursuri prin care au uluit audiența din Parlament și au uimit o întreagă țară. Ceea ce s-a dorit un nou început – un restart al clasei politice – s-a dovedit, în scurt timp, a fi un mare eșec. Dream-team-ul generației de 40 de ani s-a transformat, din simbolul succesului, în simbolul eșecului. Odată căzute măștile, publicul a putut să vadă ce ascunde această generație nouă de politicieni: aceeași aroganță, același cinism, aceeași lipsă de consistență, aceeași dorință de putere. S-au format la școli politice diferite, dar amândoi au ajuns să fie dominați de sistemele care i-au format. Reptila și premiantul.
Unul și-a luat destinul în propriile mâini. S-a format în jungla vieții de partid. A stat la pândă, a învățat regulile junglei și s-a transformat rapid într-o veritabilă reptilă. O reptilă cu ochi sticloși și cu sânge rece, care își adulmecă prada de la depărtare, așteaptă momentul potrivit și o sfâșie până o elimină sau îi provoacă răni mortale. Mulți lideri din garda veche a PSD i-au simțit colții și au rămas cu multe cicatrice. Însă comportamentul de reptilă s-a văzut cel mai bine și în momentele dificile ale inundațiilor. O reptilă cu sânge rece nu poate empatiza cu suferința unor oameni cărora apa le-a luat toată agoniseala de o viață. O reptilă cu sânge rece nu-și strică programul oficial doar pentru că niște oameni au murit. Sângele rece o face incapabilă de empatie, iar suferința o încarcă pozitiv.
Celălalt a cucerit prin premii. Elev silitor și ascultător, „puiuțul leoaicei“, așa cum singur se descrie pe pagina de Facebook, a avut și va avea nevoie tot timpul de protecție. În familiile de lei, puii masculi sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. „Puiuțul leoaicei“ a refuzat să părăsească grupul și să-și asume riscuri. A evoluat pe lângă grup și a pretins recunoaștere, respect, admirație și sprijin pe baza premiilor și diplomelor pe care le-a obținut. Profesor, istoric, secretar de stat la MAE, ministru al Afacerilor Externe, coordonator adjunct al SECI, emisar regional al PSESE și director SIE. Un șir lung de premii. Însă primul mare examen din politică l-a picat cu brio. Premiantul a pierdut mandatul de premier după numai 78 de zile. Nu a reușit să depășească șocul pierderii acestui examen și de atunci nu și-a mai găsit locul. A așteptat și a cerut în zadar un nou premiu, dar electoratul s-a dovedit a fi mult mai exigent decât orice altă comisie de examen.
Până în acest moment, noua generație de politicieni a dezamăgit mai tare decât vechea generație. Așteptările au fost foarte mari. Momentul 9 februarie 2012 va rămâne doar un moment de protocol și atât. Ar mai fi multe de analizat la cei doi exponenți ai noii generații de politicieni. Este important de văzut care au fost cauzele acestui eșec. Dar, în același timp, trebuie să privim și în viitor. Iar întrebarea esențială este dacă mai poate fi salvată această generație. Dacă se mai poate face ceva pentru ea. Cătălin Predoiu începe să demonstreze că este un politician abil, cu tot mai multă consistență în discurs. Un politician care începe să convingă tot mai mulți oameni. Nu a ars etape și a construit, pas cu pas, atât ca ministru al Justiției, cât și ca politician. Și-a asumat curajul schimbării Codurilor. Are un drum lung de parcurs, dar – un lucru foarte important – discursurile sale publice transmit foarte multă încredere. Încredere că este ceea ce trebuie. Încredere că nu va fi o nouă dezamăgire.
Un alt personaj care, alături de Cătălin Predoiu, mai poate salva onoarea generației de 40 de ani este George Maior. Dacă va decide să se reîntoarcă în politică. Rigorile funcției l-au transformat într-un personaj destul de rigid, însă emană foarte multă seriozitate. Și a acumulat o experiență pe care ar fi păcat să nu o valorifice și în plan politic. Recent, într-un interviu, s-a poziționat ca un observator critic al actualei clase politice: „Ca observator, pot spune că actuala clasă politică, prin munca ei, totuşi, a susţinut integrarea României în NATO şi UE. Cred că o tară a actualei clase politice e aceea de a se reproduce prea mult pentru sine – partid înainte de stat. Obiectivul final al clasei politice ar trebui să fie conducerea înainte a societăţii, şi nu partidul să fie obiectiv final. Sunt şi lideri care gândesc aşa, dar prea puţini. Majoritatea sunt preocupaţi de propria imagine, perpetuare în politică, fără să aibă un bilanţ în care să spună: da, am produs acea lege care ne-a dus mai departe, am luat decizia guvernamentală care să creeze prosperitate… Prea puţini“.
Prea puțini… Predoiu și Maior sunt prea puțini. Însă de la puțin putem merge spre mai mult!
