Premierul a declarat prin presa străină că a realizat toate punctele cerute de preşedintele Comisiei Europene, J.M. Barroso, mai precis zece şi jumătate. Nu am monitorizat punct cu punct, dar ştiu sigur că jumătatea care a rămas trebuie să fie una foarte importantă, şi pentru ţară, şi pentru coaliţia de guvernare. Am să mă refer la ea astăzi ca la al unsprezecelea punct, cel nerealizat, deşi, memoria nu mă înşeală, era la început printre primele zece, acelea teoretic realizate. Acest punct se referă la desemnarea unei persoane pentru poziţia de Avocat al Poporului care să se bucure de încrederea tuturor părţilor. Nu am impresia că acest lucru s-a realizat defel: cele două tabere politice au împins fiecare pe cei doi candidaţi pe care îi propuseseră şi anul trecut pe vremea asta, şi care au avut parte de o competiţie cît se poate de controversată. Nu îmi dau seama nici măcar dacă dl. Ponta, care în acelaşi interviu se plîngea de slabul PR extern al USL şi-a dat seama pînă acum că nu ar fi prins propaganda taberei Băsescu dacă USL nu făcea în mod real cîteva lucruri necuvenite, dincolo de orice interpretare. Schimbarea preşedinţilor de camere, atunci cînd ai o majoritate nouă, putea fi uşor explicată. Dar în nici o ţară civilizată nu poţi explica de ce ai dat afară Avocatul Poporului, doar pentru că legea îţi dă această posibilitate. A fost o enormă greşeală, care nu a adus nimic USL, decît oprobriul extern absolut meritat. Pentru că Avocatul Poporului există ca să se lupte cu statul, el personifică opoziţia cetăţenilor. Dacă ceilalţi avocaţi ai poporului, înaintea lui Gheorghe Iancu, au reuşit să îşi ducă mandatele la bun sfîrşit, este pentru că nu au făcut mare lucru, şi deci n-au supărat pe nimeni.
Instituţia Ombudsmanului (Avocatul Poporului) a fost prima dată creată de regele Carol al XII-lea al Suediei în anul 1713, deşi abia prin Constituţia din 1809 a ajuns la o formă apropiată de ce cunoaştem noi azi. A apărut ca urmare a demascărilor repetate ale corupţiei guvernamentale de către presă şi opoziţie şi a unor consecinţe dezastruoase în plan militar ale proastei guvernări. Astea au dus la un context în care s-a acceptat că orice documente pe baza cărora se iau decizii guvernamentale trebuie să fie publice. Avocatul Poporului poate, fie individual, fie prin sesizare, să consulte orice document guvernamental, public sau secret, şi să ceară guvernului sau Parlamentului schimbarea unei decizii sau amendarea legislaţiei. Nu poate impune acest lucru: forţa sa e doar forţa dreptăţii şi a opiniei publice. Dacă la ora asta există în lume 135 de Avocaţi ai Poporului (de la doar 47 în 1990) e pentru că instituţia a fost foarte promovată în efortul de democratizare de după sfîrşitul războiului rece. Şi dacă speranţele nu s-au adeverit, şi foarte rar a ajuns Ombudsmanul să joace un rol aşa de important ca în Suedia este că peste tot puterea a încercat să şi-l însuşească, să anihileze caracterul fundamental al instituţiei, care este de cenzor al puterii. Dar, dacă la agenţiile anticorupţie nu am vreo speranţă (statisticile arată că ţările nu reuşesc doar cu agenţii anticorupţie să devină mai puţin corupte; dimpotrivă, acestea devin instrumente politice, sau dacă au şefi independenţi aceştia sînt daţi afară), în schimb la Avocatul Poporului situaţia e la limită (statistic vorbind): unul-doi avocaţi ai poporului care ar funcţiona (adică în acele ţări corupţia ar face un pas înapoi) ar aduce semnificaţia statistică, şi atunci am şti că merită să luptăm să facem mai autonome aceste instituţii, nu să le închidem. Vă spun deci, şi ştiu ce spun, că sîntem aproape de pragul de semnificaţie, dar încă sub el. Şi, cît peste tot în lume majorităţile parlamentare o să mai numească agenţi supuşi lor în aceste poziţii, nici nu vom vedea vreun progres.
Nu cred că dl. Ponta îşi face iluzii că dl. Barroso nu monitorizează strict această numire. Acesta e testul obiectivităţii şi al capacităţii noii puteri, deocamdată temporară, de a permite existenţa măcar a unei instituţii independente care să poată juca rolul de apărător al intereselor celor fără putere împotriva puterii. În acest context, desemnarea drept candidaţi de către partide a exact acelor candidaţi pe care îi aveau şi anul trecut pe vremea asta e o greşeală enormă, care arată din pornire că nu s-a înţeles ce aşteaptă europenii de la noi. Domnul Dorneanu o fi un om onorabil (numai dacă stenogramele PSD din 2004 au fost un fals), dar este un înalt demnitar PSD (fost preşedinte al Camerei Deputaţilor), deci nu poate juca rolul de independent. Dnul Gheorghe Iancu, ales cu oarecare scandal de PDL data trecută, s-a purtat foarte onorabil, dovadă şi concedierea lui, dar nu se poate întoarce, candidat al PDL, ca să reprezinte opoziţia parlamentară. În mod evident nici unul din cei doi nu îndeplinesc condiţia de bază cerută de dl Barroso, aceea de a întruni încrederea tuturor părţilor. M-aş fi aşteptat ca vara să treacă în căutarea febrilă a acestei persoane, dar USL a preferat să discute de pomană despre numărul votanţilor după fapt şi deci să pierdă vreme şi imagine, în loc să se preocupe cum să marcheze un punct (că are dreptate dl. Ponta în acelaşi interviu că PR-ul lor extern a fost „defectuous”). Iată, ofer eu o soluţie, şi nu e un secret că am la mine în Inbox capacitate de PR extern mai mare la ora asta decît tot USL plus bieţii ambasadori prinşi la mijloc între dl. Corlăţean şi dl. Băsescu (singurii alţi oameni cu asemenea capacitate sînt la Băsescu). Soluţia se numeşte Peter Eckstein Kovacs. Ar fi de extraordinar efect în străinătate, în loc să se tranşeze prin decizia impusă a majorităţii, ca avocatul poporului să fie ales un avocat minoritar, reputat că în viaţa civilă apără pro-bono cauzele celor slabi, ecologist, liberal, fost şef al Departamentului de Relaţii Inter-Etnice. Şi să fie ales prin consens, să cădem la o înţelegere între români şi maghiari, între partide şi societatea civilă, între stînga şi dreapta, pentru alegerea acestui om bun.
Sîntem norocoşi. De multe ori nu avem un candidat de calitate. De data asta avem. Mai există un al doilea român care să se fi autodenunţat la DNA, ca să îşi protejeze nişte subordonaţi, spunînd că dacă a fost ceva ilegal, nu e vina acelora, ci a lui? Asemenea bărbăţie a ajuns la noi aproape inimaginabilă. Eckstein Kovacs nu conduce UDMR, poziţia la care calităţile (şi carisma) l-ar îndreptăţi cu certitudine, dintr-un singur motiv. Că e un moderat şi un adept al coabitării, nu al autonomiei teritoriale. Planul de a-l parca în poziţia asta e şi un plan politic al şefilor UDMR să scape de el. Acolo există radicali şi moderaţi: cei din urmă au devenit moderaţi fiindcă le-au dovedit dl. Hrebenciuc şi alţii că ieşi mai bine dacă faci afaceri cu românii (cu ajutorul statului), decît să te lupţi cu ei. Nici cu aripa naţionalistă, nici cu aripa coruptă dl. Eckstein nu are prea multe în comun, şi de asta exclud să îl văd vreodată conducînd UDMR, care trebuie să acomodeze toate tendinţele, căci asta e vocaţia sa de partid încă unic al unei minorităţi.
USL ar putea obiecta că dl. Eckstein e prea apropiat de Traian Băsescu. Dar ar fi fals. Nu există alt consilier care să fi plecat de la Cotroceni după ce şi-a exprimat public dezacordul cu poziţia prezidenţială. Renate Weber a plecat la Tăriceanu după ce a invocat motive de sănătate. Pleşu nu a mai suportat anturajul, dar nu s-a delimitat public de Băsescu decît foarte tîrziu. Familia Săftoiu a plecat dintr-o combinaţie de prea mare ambiţie a lor combinată cu paranoia şefului statului care se preocupa de cui scrie Adriana emailuri. Cătălin Avramescu, după discursuri publice care te făceau să crezi că e apostolul noii moralităţi, nu a suflat o vorbă anti- Băsescu nici cînd EBA s-a dus în Parlamentul European, nici cînd Udrea a ajuns ministru şi în nici o altă ocazie, a preferat cu multă abilitate să îşi facă o slujbă confortabilă de ambasador şi să iasă pe uşa din dos. Numai Eckstein Kovacs s-a delimitat public de poziţia prezidenţială privind exploatarea de la Roşia Montană (onest vorbind, nici măcar nu e constituţional ca şeful statului să promoveze acest proiect…), şi în acelaşi timp, cu perfectă onorabilitate, i-a oferit demisia sa preşedintelui din cauza acestei diferenţe de vederi. Cît despre cum a ajuns el acolo, să fie clar că nu a ajuns din cauză că avea vreo relaţie specială cu Traian Băsescu, ci numai în compensaţie pentru că i se tăiase poziţia de la guvern şi că fusese singurul udemerist care statornic sprijinise cerinţele UE în materie de anticorupţie. Deci îi eram datori.
Sute de oameni, cîţiva maghiari dar mai ales români, multe persoane publice de mare reputaţie, au scris săptămîna asta pe România Curată în sprijinul candidaturii lui Peter Eckstein Kovacs (vă puteţi alătura aici, http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtromania-curata-isi-sustine-candidatullt-fontgtltbrg-3266.htm). Deşi a fost propus iniţial de UDMR, el este pe zi ce trece candidatul societăţii civile. O mişcare inteligentă a USL l-ar putea face pe Peter Eckstein candidatul prin consens. Paşii spre aceasta sînt clari: retragerea celorlalţi candidaţi (există şi adjuncţi ai Avocatului Poporului) şi susţinerea candidatului societăţii civile, un candidat transpartinic, prin consens.
Ar fi o enormă lovitură de imagine, şi în ţară (românii pot fi obiectivi, dovadă sprijinul lor pentru doctorul Arafat), dar mai ales în străinătate, ca şi prima dovadă că democraţia noastră se poate reînfiripa din lupta politică prin forţe proprii, fără intervenţie străină. Punctul unsprezece ar trece atunci înaintea tuturor celorlalte.
PS. În mod excepţional, acest text va avea şi o variantă engleză, circulată pe lista mea de corespondenţi din străinătate.
Comentariile la textele Alinei Mungiu-Pippidi au fost desfiinţate la cererea autoarei şi vor fi reintroduse după alegerile din 2012. Puteţi comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteţi da o notă articolului mai jos.
