Duminica trecuta m-am plimbat prin Bucuresti. Era soare, circulatia aproape inexistenta te lasa sa respiri. Plimbarea mea a inceput in spatele Spitalului Coltea. In ciuda tuturor protestelor, ca un destin de neindepartat, policlinica a fost daramata. O bara de otel portocalie – noul centru medical – i-a luat locul. Oricum, ar fi incaput intre strada si cladirea daramata. Alta data era acolo o piata pavata cu piatra de rau. Spre est, Biserica Scaune inchidea perspectiva. In fata, policlinica, o cladire care nu avea nimic extraordinar. Dar situl era exceptional, cu platanul acela din mijlocul ei, o oaza de pace in mijlocul orasului. In loc sa o ingrijim, am distrus-o. Asa cum spunea si istoricul Andrei Pippidi in conferinta de la Teatrul National de cealalta duminica, avem putine urme ale trecutului si, chiar daca nu sunt de valoare exceptionala, trebuie sa le pastram.
Dar acelasi vorbitor, fost presedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, ne informa de imposibilitatea de a te opune promotorilor imobiliari, de nedesmintita, inca, slabiciune a autoritatilor.
Mai departe, am strabatut orasul vechi. Din biserici, cantarile se revarsau prin difuzoare. Lume multa, unii nevoiti sa asculte de afara. In haosul contemporan, biserica este singura institutie care ofera o coerenta si un anumit bun-gust.
In rest, centrul istoric se gaseste aproape in aceeasi stare ca acum sase luni. Desfundat, impracticabil. Spre est, Lipscanii arata ca dupa bombardament. Singur segmentul strazii Stavropoleos dintre Strada Postei si Calea Victoriei cu Biserica si "catedrala" bahica – Carul cu Bere – se prezinta bine. Cand o sa arate tot centrul istoric asa? Prin Piata si Bulevardul Natiunilor Unite, nici tipenie de om; cativa caini, totusi, ma izgonesc de pe teritoriul lor, latrand fara convingere.
Ajung in Piata Constitutiei. Baraci multe, cu produsele pamantului, poame, branzeturi, mezeluri. Lumea cumpara. Locul e imens, cu toata animatia prilejuita de aceasta sarbatoare a abundentei pare gol, ocupat abia pe margini. Continui, ca o furnica pe langa imensul musuroi ornamentat al Casei Poporului. O iau la dreapta, pe 13 Septembrie, in lungul interminabilului zid. Ce o fi devenit propunerea unor arhitecti inteligenti de a-l darama?
Daca am uni Parcul Casei Poporului cu Parcul Izvor si cu imensa suprafata dintre Parlament si Hotelul Marriott, azi strabatuta de drumuri ca de tara serpuind printre balarii (acolo este si terenul de tenis pentru parlamentari!), apoi peste drum, cu Gradina Academiei, s-ar putea amenaja un parc superb in mijlocul Capitalei, un Cismigiu urias… Un fel de Hyde Park. Dar sa nu visam… Intr-un sfarsit, ajung in dreptul Muzeului de Arta Contemporana. Incepe un lung mars de apropiere printre balarii. La intrare, trebuie sa ma despoi ca la aeroport sub ochii suspiciosi ai unei politiste de o amabilitate gen paznic de inchisoare.
In MNAC, pierdute aproape in spatiile uriase, sunt patru expozitii, toate remarcabile. Aici vorbesc numai despre a fotografului elvetian Michel Bühler: Bucurestii, o cetate canibala. Tema fotografului: case care inghit alte case. Blocuri cu gurile cascate, hade, devoreaza biserici. Ziduri jegoase inchid darapanaturi, cvasibordeie. O poarta ruginita se deschide asupra unui maidan, in fund pare sa fie un lac. Cineva a scris cu bidineaua pe poarta: Baza sportiva Metaloglobus. Halal! Ochiul necrutator al artistului strain a surprins esentialul, acest oras care se mananca pe sine, vomitandu-si matele.
Deodata, sunt cuprins de panica: originalitatea Bucurestilor sta poate in aceasta incredibila dezordine. In practica sistematica a mizeriei, in neoranduiala. si daca, deodata, ar veni niste urbanisti cu autoritate, ar pune ordine, bun-gust in aceasta mizerie? Cum s-ar mai pastra unicitatea noastra? Printr-un efort al ratiunii ma linistesc. Orice minune e posibila, asta nu.
Ceva mai calm, cobor cu modernistul ascensor transparent, oferind o vasta perspectiva asupra orasului. Imaginea insasi e canibala, seamana cu unul din cliseele lui Bühler: balarii inconjurate de ziduri. E greu cateodata sa distingi arta de realitate.
Sunt obosit, nu mai am chef sa merg pe jos. In jurul Parlamentului sunt foarte putine transporturi in comun. E o veche idee comunista: pe langa institutiile publice sa nu fie circulatie. In loc sa fie o artera pulsatila, plina de viata, Calea 13 Septembrie e, pe acest segment, ca si inghetata. Ordinea si pustietatea singure fac casa buna, ca pe vremurile socialismului victorios.
Intr-un tarziu soseste un autobuz. Ajung la Izvor. Of, un pic de viata veche, un peisaj urban pe care-l recunosc. Ma scufund in metrou. Spre casa. Incep sa visez. Daca s-ar putea da puterea unor arhitecti urbanisti… adevarati. Daca ar exista delictul de prost-gust… Pedepsibil. Avem nevoie de o mare schimbare. De conservarea patrimoniului. De respectarea planului general. Fara exceptii, generos acordate "generosilor" promotori imobiliari. Avem nevoie, inainte de toate, de definirea crimei de prost-gust. Dar asta nu e nici pentru azi, nici pentru maine. O sa mai curga apa pe Dambovita.
