Au trecut cîteva săptămîni bune de cînd Dan Şova a spus foarte doct că românii nu sunt reponsabili de pogromul de la Iaşi, suficient cît să se ducă şi să se întoarcă „reeducat ” de la Washington. Dar chiar o fi fost un pogrom la Iaşi? În oraş nu există nici un monument care să ateste acest lucru, nici măcar în gara de unde a plecat trenul morţii, gară care s-a renovat vreme de vreo cinsprezece ani din bani europeni. În săptămîna de şcoală „altfel”, cînd în sfărşit profesorii au avut voie să scoată elevii din şcoli, elevii ieşeni nu au avut astfel unde să meargă să vadă cu ochii lor. Nici cei bucureşteni nu s-au dus, deşi în 2009 autorităţile au dezvelit un monument al holocaustului în spatele SRI, care arată deja ca acele monumente comuniste supravieţuind în Rusia sau Ucraina, îngropate de praf si rugină. Cel mult un turist străin se rătăceşte pe acolo, deşi România are oficial o zi a Holocaustului, special ca oamenii să se întrebe despre ce o fi vorba. Nu se întreabă nimeni, că nu ştie nimeni despre ea. Nu doar Dan Şova. În Iaşi, unde evreii formau la un moment dat mai mult de jumătate din populaţie, nici adulţii, nici copiii nu ştiu acest lucru, deşi oraşul lor cel adormit se întinde dincolo de Păcurari pe kilometri întregi. Închise dincolo de ziduri, cimitirele, singurele rămase, nu atrag atenţia nimănui, iar vechile cartiere, ca Tîrgu Cucului sau Dudeşti, nu mai au înfăţişarea de altădată.
Te-ai fi aşteptat ca gafa lui Dan Şova să ne facă să discutăm de pogromul de la Iaşi, sau de execuţiile de la Odesa, pe care Şova le-a recunoscut în acelaşi interviu, arătînd că nu e antisemit, ci ignorant şi suficient. Nici vorbă de una ca asta, dovadă că interesul poveştii a fost pur electoral pentru media. Nici un fel de „A fost sau n-a fost?” nu s-a declanşat nici de data asta, pentru că, să fim sinceri, chestiunea nu prezintă nici cea mai mică importanţă pentru românul contemporan. Dimpotrivă, singura discuţie stîrnită, şi asta chiar în ziarul de faţă, a fost nu despre victimele noastre, ci despre noi ca victime, că atîta ne duce pe noi sensibilitatea: vrem ca lumea să recunoască şi să ne despăgubească măcar prin recunoaştere pentru suferinţele noastre. Noi nu negăm că om fi făcut şi noi rău altora: dar personaje atît de diferite ca Dan Şova sau Gabriel Liiceanu au în comun faptul că nu aduc niciodată vorba despre asta. Situaţia noastră ca victime ne obsedează însă, dovadă discuţia cu totul nepotrivită despre originea evreiască a comunismului românesc, ultimul lucru care trebuia discutat cu Amos Oz sau între noi. Nu e problemă, sursele de „informare” abundă pe tema asta. Pe Youtube e plin de siteuri în limba romînă cu titluri semnificative, cum ar fi comunism=iudaism, comunism=sectă iudaică, Holocaustul evreilor impotriva românilor, Holocaustul Rosu şi tot aşa. Nu au mare audienţă, dar cîteva mii de oameni tot le citesc, au forumişti activi, gen Duhul Căpitanului sau SfCredintaOrthodoxă. Clipurile folosesc din greu ilustraţii din presa antisemită românească de demult, alături de imagini cu Ceauşescu şi Karl Marx. Ceva-ceva se prinde: cursanţii români şi basarabeni veniţi la o şcoală a mea de vară la Berlin sînt singurii care au protestat că turul oraşului a cuprins prea multe monumente legate de Holocaust în defavoarea Războiului Rece. Mi-a luat o oră să explic secretarei mele îndignate că nu sînt antisemiţi, numai dezinteresaţi.
Poate dacă oraşele noastre au ratat să marcheze astfel urma vieţuirii şi dispariţiei tragice a unei populaţii măcar numeric semnificative, celebrele programe şcolare unice compensează prin informarea copiilor de aceste fapte fundamentale? Au participat toţi elevii măcar la o discuţie despre cele 14 milioane de civili, victime pe care nazismul şi stalinismul i-au asasinat la frontierele noastre, şi despre legătura indisolubilă dintre aceste două regimuri în istoria europeană? Cum, nu se face istoria Europei ca atare la şcoală? Dar sigur la istoria României se învaţă că liberalismul românesc modern a refuzat zeci de ani să acorde drepturi cetăţeneşti populaţiei evreieşti autohtone (o şesime din populaţia Bucureştiului la finele secolului trecut), neacceptînd decît pe evreii creştinaţi, deşi se făceau presiuni occidentale foarte mari, şi cedînd doar la conferinţa de pace de la Paris, cînd subiectul a intrat în marele troc, că altfel nu ne luam Transilvania şi restul? Cum, deşi există un manual (opţional) al holocaustului, chestiunea cetăţeniei universale, fundamentală în orice democraţie, nu se regăseşte în nici un manual obişnuit şi în general nu vorbim despre ce înseamnă cetăţenie şi cum a fost ea construită istoric? Dar despre ce-om vorbi cu copiii? În sfîrşit, am putea spera că literatura română, singura care se studiază la noi în şcoală, compensează subţirimea istoriei. Dar nu e cazul. Frunzăresc programa, şi o găsesc epurată cu grijă de orice referinţă la locuitorii neortodocşi sau la relaţiile noastre cu ei. Nici literatura care se mai retipăreşte azi nu e tocmai bogată în asemenea reflecţii. Dan Şova nu are, ca atare, de unde să ştie că universităţile din Iaşi şi Bucureşti au fost ani de zile închise, că nu se puteau ţine orele din pricină că huliganii studenţi antisemiţi români îi băteau pe cei evrei. La ora asta există o conotaţie pozitivă în tînăra generaţie a termenului de „huligan” folosit de Mircea Eliade şi periodic intelectualii noştri se revoltă contra lui Saul Below, laureatul premiului Nobel care redă termenului accepţiunea justă, că îi strică PR-ul lui Eliade. Citim despre asta cel mult mărturii care au apărut după 1990, dar Brăila lui Serge Moscovici, marele nostru profesor de psihologie socială, nu e de găsit în literatura românească. Evreii trăiau în altă ţară pentru scriitorii români, şi noi preferăm ca elevii să înveţe azi despre această ţară artificială, epurată de problema lor, din romanele din programa şcolară.
Am avea ce pune în programă, ca să înţeleagă generaţia lui Dan Şova ce era România de altădată? Ce părere aveţi de povestea în care criminalul Gheorghe îl ameninţă pe patronul său, hangiul evreu, că îl va executa cu toată familia în noaptea de Paşte? Zibal „Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunţe pe ameninţător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peşcheşul „modest” adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos şi să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înţelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat şi chiar de şosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povăţuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de aşa ceva, ca să nu deştepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi şi săraci, pofte de călcare.” Dar ce contează autorităţile, cînd există vecinii, nu pot ei să apere victima de criminal, atunci cînd nu o „calcă” chiar ei ? Vecinii se poartă ca în acest coşmar: „Jandarmii dezleagă mâinile nebunului. Mulţimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii şi-şi opreşte privirile care ard spre uşa lui Zibal; scrâşneşte din dinţi, se repede ţintă pe cele trei trepte, şi într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbeşte pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe nişte ouă moi… Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălţime, dete să ţipe: „O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!”. Poate dacă s-ar muta la Iaşi, oraş mare şi unde statul de drept e mai la îndemîna tuturor?”O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plăteşte bine este bine păzit”. Nu e timp, că a venit noaptea de Paşte şi criminalul vine. Pînă la urmă, lăsat singur, evreul găseşte procedeul ingenios de a prinde în poartă braţul asasinului şi a-i da foc, în chiar noaptea de Înviere.
Oare dacă acest text ar fi discutat în ora de română, cu onestitate, nu ar învăţa elevii mai mult decît azi despre ce e un stat de drept şi ce nu e? La vremea lui, neînţelegerea şi iritarea a fost aşa de mare, că autorul a scris un text paralel, unul înţesat de limbaj naţionalist şi antisemit, ca să priceapă tot idiotul că textul era un manifest. Acest român suprem civilizat şi în majoritatea timpului superficial înţeles de criticii pe care îi dispreţuia sincer era un grec: Ion Luca Caragiale. Îl predăm la şcoală, dar prin Scrisoarea pierdută, prezentată ca o farsă, care serveşte scopului foarte educativ de a arăta tinerilor că democraţia a fost totdeauna o formă fără fond la români, că şmecherii au totdeauna success în viaţă cîtă vreme merg pe căile ierarhice, şi că avem marea consolare de a ne hlizi de toată situaţia asta. E poate prea teribilă O Făclie de Paşte pentru a fi predată la clasa a zecea? Din moment ce predăm Baltagul, aş zice că nu de asta o ocolim. Pur şi simplu fugim de orice operă literară care ne-ar pune în situaţia de a discuta România socială şi politică, orice operă literară din care am putea învăţa ceva despre noi şi despre istoria noastră, vezi în comentariile însoţitoare pentru subiectele de bacalaureat cum construim ignoranţa şi incapacitatea de înţelegere a subiectelor fundamentale printr-un esteticism pauper intelectual şi indiferent moral.
Produsele nu doar ale unei asemenea şcoli, dar şi al unor părinţi educaţi déjà tot în şcoli ca asta sînt băieţi ca Dan Şova. Mărturisesc că atunci cînd l-am văzut la televiziune pe dl Şova, despre care ştiam doar că a avut contracte de avocatură cu statul mi-am zis că nu poate fi băiat rău, că are ochi frumoşi şi maniere orientale. Am subestimat -subestimez întotdeauna- abisul de insensibilitate din mai fiecare bărbat care creşte într-o societate nu aşa diferită de cea descrisă de Caragiale. Dar cum trebuie să cred în educaţie, că altfel nu aş fi pedagog, iar dl Şova plăteşte scump un păcat care e aproape al tuturor, nu doar al lui, îl invit să fim primii doi care deschidem o campanie pentru a cere ca nuvela lui Ion Luca Caragiale, O Făclie de Paşte, să intre în programa de bacalaureat, iar în Iaşi să facem un concurs pentru artişti unde şi cum putem integra mai bine în textura oraşului amintirea mulţilor săi locuitori evrei, astăzi dispăruţi pentru că statul nostru i-a tratat ca pe personajul lui Caragiale.
Comentariile la textele Alinei Mungiu Pippidi au fost desfiintate la cererea autoarei si vor fi reintroduse dupa alegerile din 2012. Puteti comunica cu Alina Mungiu-Pippidi pe alinamp@sar.org.ro. Puteti da o nota articolului AICI.
