Până şi observatorii perseverenţi ai PSD vor fi fost neîndoielnic uimiţi de înverşunarea cu care partidul s-a grăbit să confişte memoria lui Adrian Păunescu. Era, până la urmă, vorba de omul care încercase, în 2005, să-l convingă pe Ion Iliescu să întoarcă spatele PSD pentru a crea un nou partid de stânga. Victor Ponta, cel care abia terminase cu denunţarea „intelectualilor Führerului”, n-a ezitat nici o clipă să-l conducă pe ultimul său drum pe unul dintre principalii propagandişti ai lui Ceauşescu – care, graţie asiduelor sale servicii aduse dictaturii, a scris una dintre cele mai negre pagini din istoria culturii române.
Adrian Năstase nu a dorit, fireşte, să rămână mai prejos decât Ponta, drept care a preluat rolul de înalt preot, servind televiziunilor de ştiri incantaţii de genul „un monument, un geniu poetic, un simbol al…” etc. Ba, mai mult, a solicitat Guvernului să instituie zi de doliu naţional în ziua înmormântării poetului, solicitare ignorată de putere. Pe blogul său, Năstase şi-a amintit cu amărăciune de zilele însorite petrecute în compania defunctului în perioada anilor ’70-’80, dar nu a suflat o vorbă despre tragedia de la Ploieşti, despre sutele de răniţi şi cei cinci morţi rămaşi pe conştiinţa poetului-propagandist, care decisese că Woodstock-ul său comunist poate birui până şi intemperiile meteo. În orice ţară postcomunistă cu o balanţă mai echilibrată a justiţiei, Păunescu ar fi fost indubitabil nevoit să viziteze niscaiva săli de tribunal în calitate de inculpat.
Pentru regimul totalitar, tragedia de la Ploieşti a reprezentat un soi de mini-Cernobîl, deoarece îi diminua aparatul propagandistic într-o perioadă cu destule eşecuri şi, în plus, pe fondul creşterii nemulţumirilor populaţiei. Lui Păunescu i s-a permis un confortabil exil intern – aspect care l-a şi salvat după 1989, facilitându-i cariera postdecembristă. Dacă ar fi continuat să menţină cultul personalităţii conectat la aparatele vitale ale propagandei ceauşiste până la evenimentele din decembrie, Iliescu şi Năstase s-ar fi văzut puşi în imposibilitatea de a-l mai recruta în vederea promovării continuităţii proletare în noile vremuri, fie ele şi pseudodemocratice. Spectaculoasa reabilitare a lui Păunescu probează, de fapt, imensa minciună din spatele asaltului letal al foştilor „tovarăşi şi pretini” asupra lui Ceauşescu. Dictatorul trebuia să moară pentru a permite perpetuarea, în vremuri noi şi pline de provocări, a unei mari părţi a sistemului care îl crease atât pe el, cât şi pleiada de Brutuşi. În logica acestui sistem, era cât se poate de normal ca Păunescu să ajungă curând un ales al cetăţenilor – care abia se răzvrătiseră împotriva dictatorului, a acoliţilor şi sicofanţilor acestuia -, un arbitru al puterii culturale, precum şi un invitat-abonat al posturilor TV. A fost mascota unui sistem politic sinuos care, aidoma reptilelor, a năpârlit pentru a putea renaşte. Din nefericire pentru populaţie, a năpârlit mult prea puţin.
Pe când dezbaterile despre moştenirea sa estetică revin, de-acum, criticilor literari, cea etică nu mai necesită nici o analiză, fiind limpede că influenţa morală a lui Adrian Păunescu asupra naţiunii a fost una devastatoare. A oferit tineretului, inclusiv artiştilor pe care i-a promovat, un adevărat master class despre modul în care se putea avansa şi prospera în vremuri de crâncenă represiune şi în cadrul unui mediu social complet viciat. A avut grijă să golească conceptul patriotismului de conotaţia sa intrinsecă, anume solidaritatea, pe care a înlocuit-o cu o serie de elemente de kitsch comunist, versificate sau vizuale – exact pe gustul cuplului dictatorial. A contribuit semnificativ nu doar la megalomania Ceauşeştilor, ci şi la inocularea morbului cultului personalităţii tinerei generaţii, drept care nici în prezent România nu pare a se fi lecuit încă de această boală. A infantilizat un întreg segment al tineretului naţiunii, iar unii dintre adolescenţii de atunci utilizează, între timp, cu mult succes o bună parte a tehnicilor sale de spălare a creierului în mass-media zilelor noastre, preponderent în domeniul audiovizualului – evident, tot în vederea anestezierii cetăţenilor de toate vârstele.
Păunescu aminteşte vag atât de celebrul Père Ubu al lui Alfred Jarry, cât şi de bombasticele personaje wagneriene. Dar pe când Germania încă dă dovadă de o anumită reţinere faţă de un compozitor de geniu pe care Adolf Hitler l-a catalogat ulterior drept unul dintre mentorii săi spirituali, România a semnalat oficial, zilele trecute, că rămâne adânc afundată în mocirla postdictatorială. A-l înmormânta cu onoruri militare pe poetul de curte al lui Ceauşescu este ca şi cum Berlinul ar fi dat undă verde unor funeralii similare pentru Leni Riefenstahl, cineastă cam la fel de apropiată naziştilor şi Führerului ca Păunescu regimului totalitar şi Măriei Sale, marele Conducător. Bucureştiul ar trebui să reflecteze bine asupra imaginii pe care a prezentat-o lumii zilele trecute – un număr semnificativ de lideri politici, în frunte cu preşedintele ţării, s-au grăbit să aducă personal un ultim omagiu unui personaj care a decis să-şi vândă discutabilele talente pentru seria avantajelor materiale şi spirituale ce decurgeau din postura de menestrel-şef al Ceauşeştilor.
