Ştiam că există criminali care nu se căiesc, în fond în situaţia asta se află cei mai mulţi dintre foştii înalţi nomenclaturişti, dar când am citit ce-a zis ucigaşul băiatului de la Craiova despre victimă am crezut că nu văd bine. Să spui despre cel pe care l-ai ucis cu sânge rece „o să fac zece ani pentru un prost” mi se pare nu iresponsabil, ci de-a dreptul în afara umanului. Ne aflăm deci în prezenţa cuiva care poate omorî cu sânge rece pe oricine, pe dumneavoastră, pe mine, pe noi toţi, cu liniştea că, ei, o să facă zece ani şi gata. Nu vreau să cred că asemenea exemplare, totuşi umane, umplu societatea noastră, dar nici nu pot să ignor faptul că ele sunt rezultatul unui îndelungat proces de dezumanizare, iniţiat de comunism şi continuat cu succes de societatea banului, din care inşi reduşi mintal nu pot înţelege altceva.
Dacă te uiţi însă la protestele profesorilor, cei mai loviţi dintre cetăţenii acestei ţări, atunci începi să înţelegi că fraza acelui ucigaş are în spatele ei şi o altă explicaţie, dincolo de propria lui inconştienţă. E drept că fără cei 7 ani de acasă, despre care rar se mai suflă vreo vorbă azi, învăţătorii şi profesorii au o sarcină şi mai grea decât altădată, totuşi la şcoală se mai poate corecta câte ceva din „învăţăturile” pe care un copil le poate dobândi într-o familie fără rădăcini şi orizont moral. Iar când educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt trataţi ca şi cum s-ar afla pe ultima treaptă de utilitate a acestei societăţi, atunci e greu să-ţi imaginezi că şcoala mai poate stăvili valul de violenţă, mitocănie, cruzime chiar, care se revarsă dinspre o lume fără busolă, aflată, şi ea, la limita supravieţuirii, dacă nu dincolo. Şi, ciudat, după cum se ştie, cred, din varii experienţe, cei care suferă de lipsuri de tot felul nu sunt deloc înţelegători faţă de aceia supuşi unora similare, mai ales atunci când aceştia se află, teoretic cel puţin, pe o treaptă superioară lor, cum ar fi, să zicem, profesorii. În ochii unui muritor de foame un profesor muritor de foame nu mai are nici o urmă de autoritate, cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, autoritatea e dată mai ales de avere, de venituri. Iar asta învaţă foarte bine, din familie, chiar cei care altceva nu au cum să înveţe. Aici ar trebui să fie mai atenţi toţi guvernanţii care se perindă pe deasupra acestei ţări.
Ce-i drept, nu ştim, ori mai degrabă ştim şi ne prefacem a nu vedea, câtă educaţie şi cât respect pentru educaţie au primit şi au şi cei care guvernează pe rând România. Cineva cu un simţ moral dezvoltat nu numără 80 de inşi şi declară 170 sau câţi or fi trebuind. Cineva care are cât de cât o personalitate formată nu se face preş în faţa nimănui, indiferent dacă acela care pretinde asta e preşedintele ţării, al partidului sau te miri cine altcineva. Dar dispreţul afişat faţă de oricine e evident în comportarea celor de azi chiar pe stradă, în troleibuz sau tramvai. Însăşi expresia „scuze” (în loc de vechiul „mă scuzaţi”) sau „poftim” (în loc de „poftiţi”) demonstrează aceasta. Nu mai spui „mă scuzaţi” ca să nu personalizezi relaţia, e, aşa, un cuvânt aruncat în vânt, în general. Nu cumva să se adreseze cuiva, nu cumva să pară că suntem politicoşi, că-l preţuim pe semenul nostru. Un prost, în fond, vorba tânărului ucigaş de la Craiova. Şi, mai ales, nu ceri de la vecinul pe care l-ai călcat pe bombeu, de pildă, să te scuze, doar n-o să-ţi pese de asta…
S-a scris destul de mult, în primii ani ’90, despre decivilizarea oamenilor în comunism. Se observă, de altfel, asta: cu cât mergi mai spre Est, unde comunismul a fost şi mai dur şi mai de lungă durată, lipsa de civilizaţie creşte. Ca s-o spunem pe cea dreaptă, nu lipsa de civilizaţie, mai e până acolo, ci mitocănia. Ar fi de scris acum despre decivilizarea pe care o perpetuează lumea capitalismului sălbatic, a hoţilor de ranguri înalte, din democraţia noastră originală. Semnele dispreţului faţă de educaţie sunt, cum spuneam, tocmai felul în care este tratat domeniul. Cum li se poate promite profesorilor mărirea salariului cu 50 la sută şi pe urmă să o întorci, ba, până la urmă, să li-l şi reduci cu peste 25 la sută, şi nimănui să nu-i crape, vizibil, obrazul de ruşine? Dacă nu dai doi bani pe cei cărora le faci asta, se poate. Un grup de oameni politici cu bun-simţ ar trebui să demisioneze în loc să facă aşa ceva. Dar de bun-simţ nu prea mai poate fi vorba în ultimul timp în viaţa politică de la noi – şi nu numai.
Ceea ce lipseşte azi lumii noastre româneşti este civilitatea. Relaţiile acelea în care ai grijă să nu-l calci în picioare pe semenul tău, oricât de jos ar fi el, măcar pentru că nu se ştie dacă nu cumva există unul deasupra ta care ar putea să-ţi facă şi ţie asta, dacă nu din bună creştere fundamentală. Sigur, cei de sus se simt superiori celorlalţi, tocmai de aceea ar trebui să fie mai atenţi cu semnalele de dispreţ pe care le dau zilnic. Asta într-o lume civilizată. La noi… Şi atunci, cum să te miri de declaraţia descreierată a unui mic dement care, peste zece ani, după ce iese din puşcărie, dacă nu cumva se învârteşte mai devreme de vreo amnistie sau eliberare pentru bună purtare (sic!), va umbla liber prin lume, gata să-şi perpetueze modelul. Însă nu e nevoie să aşteptăm atât, modelul este aici, lângă noi, deasupra noastră.
