De la o vreme, a devenit un fel de datina ca ministrii – de un trimestru sau de o legislatura intreaga, fosti sau actuali – sa faca vizite pe la procuratura. In scurt timp – sau poate ceva mai lung? – obiceiul se va impamanteni, probabil, caci el are temeiuri mai adanci, imposibil de negat. Cat de iute se va intampla asta n-as putea spune, fiindca batalia tergiversarii a ajuns sa se poarte astazi intre insusi ministrul Justitiei si seful DNA, iar pe durata conflictului, demnitarii inca neadusi in fata procurorilor, ca si cei care au trecut pe acolo, dar au fost eliberati, mai pot respira o vreme in relativa tihna. Totusi, iute sau cu incetinitorul, chemarea sau aducerea cu mandat a potentatilor e pe cale sa devina regula. Una dintre cauzele fenomenului este aceea ca in Romania – poate si in alte parti, dar acum vorbim despre tara noastra – nu este niciodata prea greu sa gasesti in dreptul fiecarui ministru cel putin un potential cumparator de favoruri mult mai bogat decat respectivul membru al cabinetului. Naivii, daca mai sunt din acestia printre noi, vor intreba care e legatura intre functia publica de nivel inalt si marele capital autohton. Ceilalti au si inteles deja: aviditatea, pofta de inavutire, goana dupa chilipiruri. Un singur obstacol sta, teoretic, intre aceasta fuziune de interese pe care, pentru a simplifica, o numim coruptie. Este vorba despre simtul onoarei. El vine din antichitate si traverseaza ca un fir rosu istoria, imbracand forme dintre cele mai burlesti uneori, de la duelul vanitos pana la confruntarile cu sisuri artizanale de prin puscariile patriei. Dar in lumea ierarhiilor formale ale statului, printre birocrati si limbutii care si-au facut cariera din trancaneala neinsotita de punerea in lucru a promisiunilor, criteriul onoarei nu functioneaza. Odata, pentru ca nu este eficient intr-un inteles lucrativ, iar apoi fiindca si-a erodat de mult prestigiul in mediul pretins egalitarist si antiaristocratic al comunismului de pana mai ieri.
Publicand de curand o carte despre jefuirea legala a evreilor de catre statul roman sub dictatura, in perioada interbelica, istoricul iesean Jean Ancel, activ de cateva decenii in Israel, ramanea uimit de faptul ca averile confiscate nu au folosit, totusi, unei relansari, modernizari sau optimizari economice. Explicatia ar putea fi de factura politica si… educativa. Elitele noastre politice din modernitate, preluand un model fanariot, cu antecedente in vremea comploturilor boieresti conjuncturale impotriva voievozilor, s-au adunat mereu in formatiuni politice proprii pe temeiul eternei preocupari pentru detinerea de resurse, de bani si bunuri patrimoniale. Rareori pricinile asocierii au fost pariurile pe idealuri sau ideologii. Acestora li s-a rezervat, indeobste, rolul ornamental pus in evidenta de arta oratorica a vremii. si, desi s-a crezut ca un Catavencu ilustra critica in aqua forte a liberalismului, acest tip uman bate mult mai departe, descriindu-l pe politicianul nostru vocal si veros.
Asa stand lucrurile, nu poate fi decat logic ca, ajuns la putere, ministeriabilul ce detine acum un portofoliu sa urmeze regula invingatorului aborigen: spolierea cinica a banului si bunului public, ori macar neglijarea interesului general, in folosul propriului chimir. Etica onoarei e prea depreciata pentru a-i mai pune vreo surdina, iar principiile – fie ele indiferent ale carei ideologii – par un balast inutil intr-o lume politica modelata de exemplul lui Carol al II-lea, regele mereu gata sa-si traficheze favorurile pentru cativa, deloc putini, galbeni. In Memoriile sale postume, taranistul Zaharia Boila evoca reactia de la varful monarhiei in momentul cedarii Basarabiei asa cum i-a povestit-o unul dintre demnitari, istoricul Silviu Dragomir: "… In consiliul de ministri, unde s-a discutat si s-a acceptat ultimatumul sovietic, dupa ce Tatarescu si-a prezentat demisia, la plecarea ministrilor, regele i s-a adresat ministrului de finante Mitita Constantinescu: «Mitita, ramai, ca am ceva sa-ti spun». / Noi, ceilalti ministri (…) am privit unul la altul, ne-am oprit in foaierul Palatului, deoarece eram curiosi ce a putut sa spuna regele lui Mitita? (…) Peste putin timp, a aparut Mitita intre noi si s-a dezlegat enigma. Colegul nostru, de acum fostul ministru de finante, ne-a spus: «Regele mi-a cerut urmatoarele: «Apropos, Mitita, sa-ti bati capul cum m-as putea despagubi in urma pierderii fabricilor mele de zahar din Basarabia?… Ai putea eventual la repezeala sa vii cu un decret – adica cu un contract de cumparare pe seama statului – antedatat»."
Ideile, procedurile, efectele nu s-au schimbat. Singurul lucru adus la zi este pretul. Unii spun ca astazi un ministru al agriculturii costa in Romania 15.000 de euro si un Audi Q7. z
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
