Agenţiile de sondaje au perversitatea ca, din când în când, întrebând cât de mult ne plac, sau câtǎ încredere avem, sau cât de mult simpatizǎm diferite personaje din spectrul politic, sǎ strecoare în listǎ numele unor persoane care, deşi au un impact asupra jocului politic, nu sunt politicieni propriu-zis, în sensul cǎ nu sunt înregimentate în vreuna din formaţiunile de pe eşichier. Sunt aşa-zişii tehnocraţi (utilizarea termenului nu e tocmai proprie, cǎci acesta ar implica, pe lângǎ “tehno”, şi “kratos”, adicǎ exercitarea unei anume forme de putere).
Aşa se întâmpla la începutul anilor ’90 cu Ion Ţiriac, care beneficia de aura unui om de afaceri de succes, apoi, pe la mijlocul aceluiaşi deceniu, cu Theodor Stolojan, pe atunci fost prim-ministru şi funcţionar la Banca Mondialǎ. Înainte de a deveni candidat la funcţia de prim-ministru, primarul Sibiului, Klaus Iohannis, atingea şi el scoruri de peste 50%. Acum, acest rol este îndeplinit de cǎtre Mugur Isǎrescu, guvernatorul Bǎncii Naţionale, şi doctorul Raed Arafat, care se încǎpǎţâneazǎ, şi ştie de ce, sǎ refuze orice afiliere politicǎ.
Regula pare simplǎ: cu cât un personaj public este mai puţin implicat în jocul politic, cu atât imaginea sa publicǎ este mai bunǎ. De altfel, la fel se petrec lucrurile în cazul instituţiilor. Din 1990 încoace, adicǎ de când se fac în România sondaje de opinie, instituţiile cele mai credibile au fost biserica şi armata. Asta pentru cǎ statutul lor presupune neimplicarea politicǎ. În ultimii ani biserica a mai pierdut câteva procente, pe mǎsurǎ ce publicul a aflat cǎ vârfurile BOR nu sunt tocmai “inocente” politic. Nu ştiu de ce, şcoala nu a fost niciodatǎ în lista instituţiilor mǎsurate. La polul opus în ierarhia încrederii se aflǎ partidele politice, preşedinţia, parlamentul şi guvernul – tocmai instituţiile eminamente politice.
Mai recent, unele agenţii de sondaje încearcǎ sǎ detroneze mitul supremaţiei bisericii şi armatei, introducând în clasament pompierii (zilele trecute, într-un sondaj Avangarde, se situau pe primul loc, cu un nivel al încrederii de 86%). Autorii sondajului uitǎ însǎ cǎ “pompierii” nu sunt o instituţie, ci un grup profesional – referenţialul corect ar fi putut, eventual, sǎ fie Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţǎ. Oricum, ideea de pompier mi se pare semantic extrem de apoliticǎ.
Revenind la subiectul nostru, reţinem cǎ aprecierea publicului se îndreaptǎ cu precǎdere spre cei neimplicaţi politic. De aceea, previziunile privind eventualul impact al intrǎrii în scena politicǎ a unor “tehnocraţi” trebuie fǎcute cu prudenţǎ.
Ne amintim cǎ, dupǎ intrarea în PNL, Theodor Stolojan a pierdut multe procente: dacǎ la sfârşitul anilor ’90 înregistra la capitolul “încredere” peste 60%, la mijlocul lui 2004 scǎzuse sub 40%. La fel s-a întâmplat cu Mugur Isǎrescu. Odatǎ ce a pǎrǎsit postul de la Banca Naţionalǎ, deşi avusese o prestaţie bine apreciatǎ ca prim-ministru (reuşise, pentru prima datǎ dupǎ mai mulţi ani, sǎ ajungǎ la un bilanţ pozitiv al creşterii economice), nu a reuşit sǎ se claseze în cursa pentru preşedinţie din 2000, ca independent susţinut de CDR, decât pe un modest loc patru (9,5% din voturi).
Peste tot în lume, şi în România îndeosebi, politicienii în ansamblu sunt antipatizaţi de cǎtre public. Motivele sunt multiple: promisiunile nu sunt niciodatǎ pe deplin ţinute, corupţia este mai vizibilǎ şi nocivǎ în cazul lor, defectele le sunt puse sub lupǎ de cǎtre mass-media. Asta face ca, prin contrast, personalitǎţile neimplicate politic sǎ fie valorizate pozitiv. Dar aceastǎ valorizare pozitivǎ nu poate fi transformatǎ în niciun fel într-un avantaj politic, tocmai pentru cǎ, odatǎ implicatǎ, persoana respectivǎ pierde instantaneu beneficiile statutului de tehnocrat.
