Asa cum cu promptitudine a informat media, presedintele Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, a facut o declaratie pe care, poate, curentul rusofon sau macar ostil Romaniei s-ar putea sa o declare urgent drept neconstitutionala. Politicianul de la Chisinau a spus ca romana si moldoveneasca sunt aceeasi limba. In Romania aceasta ar fi o asertiune banala, care nu i-ar mira nici macar pe copiii din primele cicluri scolare. Imediat dupa granita noastra estica, molotoviana insa, lucrurile se preschimba dramatic, iar la o astfel de propozitie rostita in agora, incepe deodata sa sufle un vant rece, de stepa. Chestiune de clima, deh!
Ramane insa un fapt acela ca, indraznet si lucid, Marian Lupu a anulat dintr-o singura rasuflare Constitutia revizuita a Republicii rasaritene, care, in formula ei din 1995, statua drept limba oficiala moldoveneasca. Era, astfel, prima oara cand o pronuntie zonala a romanei accedea la acest statut. Nici banateana, nici bihoreana, nici maramureseana sau oseana, necum transilvaneana ori munteana, ba nici macar olteneasca, atat de persuasiva si de cursiva, altminteri, nu au ajuns inca sa se bucure de atata cinste. Ce sa mai vorbim de aromana, meglenoromana ori istroromana, versiuni astazi nu dintre cele mai vitale ale aceluiasi copac lingvistic?
Constient ca detronarea suprematiei dialectale a moldovenestii in favoarea unei reveniri inspre normal nu se poate face oricum, prin miscari firesti – dar imprudente sub aspect politic –, Marian Lupu a propus ca in documentele normative sa se arate ca limba oficiala este cea moldoveneasca, iar in paranteze sa fie trecut cuvantul "romana". Aceasta ar insemna, desigur, ca sub raport administrativ si pentru ratiuni asa-zise de stat romana sa fie echivalata cu una dintre expresiile ei regionale; dar numai cu una. Toate celelalte vorbiri si scrieri de romana ar putea deveni atunci un pic altceva, delegitimandu-se. Dintr-o data, documentele oficiale ale Romaniei s-ar cuveni sa inscrie in ele romana-cu-precizari; la Bucuresti "romana (munteneasca)", la Brasov "romana (transilvaneana)" sau din Tara Barsei, la Timisoara, "romana (banateana)" s.a.m.d.
Nu as vrea sa se creada ca persiflez aici gestul curajos al parlamentarului moldovean. Dar cred cu sinceritate ca solutia aceasta, care incearca sa impace capra cu varza, ar avea neajunsuri politice macar la fel de mari pe cat sunt si avantajele pe care le aduce. Fiindca romana nu se reduce si nu se poate reduce la echivalarea ei cu moldoveneasca.
Un alt aspect al discutiei merita insa cel putin la fel de mult ceva staruinta. Ma refer la ideea de a conferi intelesuri politice speciale anumitor termeni. In cazul de fata, una ar fi romana vorbita, alta limba de cancelarie. Folosind aceleasi reguli gramaticale si, in principiu, acelasi vocabular, romana s-ar confunda, in Republica Moldova, cu moldoveneasca din Constitutie.
In evul mediu romanesc, izvoarele au desemnat multa vreme limba si poporul nostru ca fiind "vlaha", respectiv "vlahi". Conform interpretarii inca in vigoare, acesta era numele "de export" al romanilor si al vorbirii lor, cel sub care ii/ne stiau strainii. De fapt, deplasarea de la identitatea politica vlaha la cea romaneasca s-a facut treptat, o data cu bulgarizarea Imperiului Vlah si Bulgar al Asanestilor, pe de o parte, cand romanii de la nordul Dunarii au intrat in alte obediente si combinatii politice (unguri, tatari). Iar pe de alta parte, asa cum arata N. Iorga si au mai aratat-o si altii, mai recent (cel mai notoriu ramanand Neagu Djuvara), atunci cand elitele cumane si bulgaresti de la nordul Dunarii au decis ca, politic vorbind, cauza lor in relatiile cu puterile din regiune este mai bine servita daca se asuma in mod explicit o ereditate latina pe care, in amestecul etnic al supusilor lor, o gaseau suficient de bine reprezentata. A declara romana era un fel de a spune ca ai drepturi la mostenirea – fie si numai simbolica – a bazileilor (revendicata explicit de cei trei frati Asanesti). Desigur, conducatorii cumani si bulgarofoni din a doua parte a sec. al XIII-lea si de mai apoi s-au socotit "romani" prin asocierea la prestigiul Romei Rasaritene, a Bizantului, avand inca destul de asteptat pana cand carturarii locului – umanisti si iluministi de la Miron Costin la scoala Ardeleana – au depasit dilema confesionala, aratand ca este vorba despre Roma italica, nu de cea de pe Bosfor.
A "lucra" in scopuri politice cu limba si identitatea colectivitatii nu poate fi asadar o noutate fara precedent in cazul romanei. O anume dexteritate a operarii cu aceste elemente a starnit si cunoscuta vorba a lui Bismarck "a fi roman este o meserie", cancelarului de fier nefiindu-i evidenta ereditatea etnica si politica a locuitorilor din principatele guvernate de protejatul sau Carol de Hohenzollern. Problema este insa ca in jocul inteligent si responsabil cu limba si cartea de identitate nu poti merge oricum si in orice directie, la marea inspiratie.
