Inmultirea infractiunilor in Romania, realitate progresiva si constanta a anilor de dupa iesirea din dictatura, nu poate fi reprosata ministrilor de Interne, oricare ar fi ei, pentru bunul motiv ca marea problema a infractionalitatii trebuie inteleasa altfel decat ca trimitere la zdup a vinovatilor. Inca Victor Hugo, in "Mizerabilii", arata cum poti fi un om bun, in principiu generos, dar foamea sa te impinga la galere pentru pacatul de a fi sterpelit o paine. Exemplul lui Jean Valjean este simbolic, dar, din nefericire, in Romania el a trecut din nou din sfera fictiunii in cea a cotidianului. Exista o sumedenie de cetateni, inregistrati si, mai ales, neinregistrati la somaj, care prefera sa vanda la fier vechi felinare intregi de la iluminatul stradal ori sine de cale ferata operative decat sa-si lase familia sa moara de foame.
Suntem, acolo, intr-o zona in care notiunea de bine public ramane abstracta in fata foametei endemice care bantuie prin daramaturile saracacioase, fara facilitati, unde acesti posesori cu drepturi depline ai cetateniei romanesti dispun dupa plac doar de dreptul de a muri, literalmente, de foame. Pentru a fi eficienti in combaterea acestui tip de infractionalitate – sa-i multumim nesfarsit Domnului ca, satul de nevoi, cel care taraste dupa el barele de metal sau muntii de hartie pentru un pret derizoriu nu a decis sa-i dea in cap primului ins cu portmoneu doldora pe care il intalneste –, nu trebuie sa angajam mai multi politisti si nici sa punem piatra de temelie a unor noi penitenciare. Ar fi suficient ca parintii ce nu-si dau copiii la scoala sa fie drastic penalizati, iar sefii de guverne sa nu uite ca educatia ramane un domeniu strategic.
Pe de alta parte, desigur, s-ar cere si ca ministerele relevante pentru economie ale oricarui cabinet sa lanseze mari lucrari publice, sa se inconjoare de insi competenti in facilitarea de parteneriate creatoare de proiecte si deci de locuri de munca… si, nu in ultimul rand, ar trebui ca mentalitatea capitalistului privat din Romania sa evolueze in directia unui umanism inteligent, fara de care el nu va intelege niciodata de ce, daca va vari mereu tot ce castiga numai in fantasmele lui grandomane, dezinteresat de mizeria din jur, intr-o buna zi, aceasta se va revarsa asupra lui cu precizie milimetrica. In astfel de imprejurari, cum sunt cele romanesti, nu este insa bine de crezut ca aruncarea deplinei raspunderi pe umerii unui singur om sau ai unei singure categorii profesionale ori sociale ar fi o strategie inteleapta si izbutita.
Mai multa omenie la nivelul intregii societati – inteleasa nu ca mila in fata cersetorului, ci ca o cautare impreuna, lucida si responsabila, a solutiilor pentru fiecare ins, prin implicare personala si exploatare a mecanismelor sociale existente – ar fi de dorit. Opera sociala a Bisericii (de fapt, a bisericilor) este cvasiinvizibila cu ochiul liber si, din pacate, ramane, atunci cand exista, mai mult o practica exotica decat una de zi cu zi. Iar acesta este doar un exemplu; poate cel mai la indemana, datorita ostentatiei cladirilor ecleziastice ridicate peste tot in jurul nostru in detrimentul investirii banilor respectivi, macar in parte, in spitale, in camine de batrani, in formule de asistenta sociala pentru defavorizati. Ramane frapant ca la noi marii intelectuali, satui de comunism, in numele refuzului extremismului de stanga, se retrag suficienti intr-o dreapta dispretuitoare la adresa nevoilor celor multi de alaturi. Pacat si iresponsabil.
Vorbesc aici, cum se vede, despre o realitate complexa, a carei drenare nu tine de demiterea unui ins sau chiar de concedierea mai multora. Este, mai degraba, vorba despre un proces coerent de educare a unei macrocolectivitati, in forme multiple si imbinand persuasiunea cu coercitia, directionand cu buna-credinta elanurile si eliminand cu tact, dar permanent – nu la nivel de campanie –, atitudinile contraproductive. Michel Foucault a elucidat acest aspect cu decenii in urma: nu educi in spiritul libertatii o societate, punandu-i membrii "la colivie", internandu-i in temnite si spitale psihiatrice. Trebuie gandit mai profund, intr-o alta paradigma, iar actiunea politica menita sa prezideze orice fel de asanare, fie ea chiar ministeriala, se cuvine sa exemplifice o gandire tactica si strategica ce depaseste populismul de circumstanta, demagogia si, mai cu seama, subestimarea inteligentei cetatenilor.
Desigur, nu toti infractorii din Romania culeg fier vechi si deseuri de hartie, sa fim intelesi. Dar, dupa cum s-a dovedit, doar cu acestia politia este eficienta. si nu as spune ca este doar vina politiei. Cand fii de potentati locali sau regionali extrag de prin bancomate bani necuveniti, cu clone de carduri, cand bosi care isi fac singuri dreptate, incalcand legea si folosind garzi pretoriene private, sunt pusi sa ne reprezinte la nivelul unui Parlament European, cand politicul este el insusi abuziv si infractional, ce bun exemplu se mai doreste dat restului societatii? Demitandu-l pe ministrul de Interne, Dan Nica, sub pretexte fragile, premierul Emil Boc incearca, poate, o reformare pornind chiar de sus. Problema este ca nu incepe suficient de sus si nici nu-i cuprinde pe toti cei care ar trebui avuti in vedere.
