Liderii Uniunii Europene nu-și mai încap în piele de bucurie. După ce au aflat rezultatele alegerilor din Olanda, afișează un optimism debordant.
Înfrângerea extremiștilor eurosceptici ai lui Geert Wilders, care voiau să organizeze un referendum pentru scoaterea țării din UE, îi face pe cei care susțin proiectul european să privească doar la jumătatea plină a paharului.
Pentru ei, victoria liberalilor olandezi este dovada că extremismul nu are șanse prea mari, că a fost depășită perioada critică din timpul crizei economice. Sunt convinși că rezultatul din Olanda va influența alegerile prezidențiale din Franța, acolo unde Marine Le Pen, foarte apropiată politic de Geert Wilders, speră să câștige.
Acești eurobirocrați entuziaști refuză să accepte că Partidul Libertății al lui Wilders a obținut mai multe mandate ca-n 2012, că trenul ascendent se menține, că data viitoare s-ar putea să nu se mai poată face nimic. Ar trebui să înțelegem că „înfrângerea“ lui Wilders nu este tocmai o înfrângere, ci mai degrabă o victorie nu atât de mare. De această dată, șansa Europei au reprezentat-o deciziile controversate luate de Donald Trump în SUA, în primele săptămâni ale mandatului de președinte, care i-au avertizat pe olandezi în legătură cu ce ar putea urma în țara lor dacă populiștii ar câștiga puterea.
Temperarea elanului extremist a avut, așadar, o cauză externă Uniunii Europene. Nu a fost consecința unor decizii luate de Bruxelles. Înfrângerea definitivă a europopuliștilor va depinde în viitor exclusiv de modul în care liderii UE vor gestiona Brexit-ul și reformarea Uniunii după plecarea Marii Britanii, pornind de la cele 5 scenarii prezentate de Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Acestea presupun: 1) păstrarea cursului actual; 2) reducerea UE doar la dimensiunea de Piață Comună; 3) crearea uneia sau mai multor „coaliţii de voinţă“ pentru a progresa în anumite domenii; 4) stabilirea câtorva domenii în care statele membre să facă eforturi semnificative de integrare (apărare, securitate internă, fiscalitate etc.); 5) cedarea de suveranitate către Bruxelles, scenariu cunoscut și sub numele de „soluția federalistă“.
Din păcate, semnalele nu sunt foarte încurajatoare. Entuziasmul oficialilor europeni se transformă în altceva, într-un soi de infatuare cu potențial distructiv evident. Am observat în ultimele zile o tendință, deocamdată firavă, de a face din Brexit un prilej pentru a aplica o lecție statelor membre care nu se supun voinței Vechii Europe, de a descuraja în mod brutal orice tendințe refractare față de deciziile Bruxelles-ului.
În stilul expansiv cu care ne-a obișnuit, Jean-Claude Juncker a făcut o declarație plină de emfază. În opinia sa, niciun stat membru nu va părăsi Uniunea Europeană după ce va observa efectele post-Brexit. „Exemplul Marii Britanii îi va face pe toţi să-şi dea seama că nu merită să plece. Dimpotrivă, statele rămase în Uniunea Europeană se vor îndrăgosti unul de altul din nou şi vor înnoi angajamentele în cadrul Uniunii Europene“, a spus Juncker.
De menționat că această declarație vine într-un context destul de agitat, în care statele membre dezbat cele 5 scenarii pentru viitorul UE. Țările mai puțin integrate se tem că vor rămâne în afara cercului în care se vor lua deciziile. O atitudine precum cea a lui Juncker va alimenta și mai mult psihoza nou-veniților, le va întări convingerea că Bruxelles-ul nu este dispus să negocieze pe dosarele importante.
Este evidentă tentația Bruxelles-ului de a-i face pe britanici să plătească cu vârf și îndesat „îndrăzneala“ de a părăsi UE. Să plătească la propriu și la figurat. Pe surse, apar în mod regulat informații că Londra va fi obligată să achite între 40 și 50 miliarde de euro pentru a acoperi gaura pe care Brexit-ul o va produce în bugetul Uniunii.
Britanicii au contraatacat tot informal. În cotidianul „The Independent“ a apărut informația că avocații au recomandat guvernului să ceară înapoi cota britanică din capitalul Băncii Europene de Investiții (EIB), estimată la peste 10 miliarde de euro. Pe de altă parte, Bruxelles-ul vrea să tărăgăneze cât poate semnarea unui acord cu Marea Britanie referitor la Brexit, pentru a demonstra că ieșirea din UE nu este o formalitate, că plecarea nu este o soluție la îndemâna oricui, oricând.
S-ar putea să fie vorba doar de poziționarea dură de la începutul negocierilor cu Marea Britanie, acum că premierul britanic poate accesa oricând Articolul 50. S-ar putea ca, pe parcursul negocierilor, pozițiile să se înmoaie, pentru a se ajunge la un compromis rezonabil.
Este la fel de posibil ca Bruxelles-ul să folosească Brexit-ul pentru a-i disciplina pe membrii mai refractari, care s-au împotrivit, de pildă, să împartă povara valului masiv de imigranți.
Vechea Europă pare să nu mai aibă răbdare cu noii veniți. Chiar dacă dezbaterea e abia la început, unul dintre scenariile lui Jean-Claude Juncker se aplică deja de facto.
La ultimul Consiliu European, consensul total, ca mecanism de luare a deciziilor, a fost abandonat subit. Pentru că nu toate țările s-au înțeles în privința instituției Procurorului European, unele au format o coaliție de voință pentru implementarea acestei decizii, iar altele, care se împotrivesc în prezent, au posibilitatea să se ralieze în viitor. În aceste condiții, întrebarea legitimă este: ce mai e de negociat dacă lucrurile se implementează din mers?
Scopul declarat este de a determina statele membre care nu vor sau nu pot să țină pasul cu procesul de integrare să depună eforturi suplimentare. Această strategie ar putea fi eficientă în cazul celor care nu vor. Ce se va întâmpla însă cu cei care nu pot? Cum ar putea fi constrânși să țină ritmul? Cum se vor integra ei dacă decalajele vor crește?
Marele pericol este ca Bruxelles-ul să fie surd la astfel de scenarii mai puțin optimiste. O astfel de atitudine ar alimenta forțele centrifuge din interiorul Uniunii Europene și ar afecta coeziunea în interiorul ei. Europa cu mai multe viteze s-ar putea transforma în Europa cu mai multe proteze. Construcției europene i-ar putea fi amputați pilonii pe care se susține și înlocuiți cu o structură artificială. O astfel de construcție nu ar dura foarte mult.
