Rareori discursurile politicienilor, mai ales cele festive, sunt demne de interes – cel mai adesea sunt colecții de truisme, locuri comune ori clișee. Nu e și cazul cuvântării de la Craiova a candidatului PSD pentru președinție – Victor Ponta.
Într-un discurs de zece pagini, actualul premier condensează ideologia formațiunii pe care o conduce și creionează liniile de forță ale propagandei partidului său. Dar, lucru și mai rar, realizează o extrem de utilă și fidelă imagine a momentului politic european și rezumă, direct sau prin ricoșeu, precaritatea spiritului democratic specifică sud-estului european și barbaria (neo?)fascistă in statu nascendi din bogatul și civilizatul occident.
Sărăcia și lipsa de orizont, nevoia de apartenență și frica de viitor, dezorientarea spirituală și xenofobia, toate sunt exploatate pentru asigurarea sau lărgirea bazinului electoral. Pulsiunile primitive – fie ele nevoi fundamentale sau frici atavice – sunt încurajate. Termenii sunt redefiniți, astfel încât minciuna să treacă drept adevăr, iar discursul dublu și sofismul să devină norma. Adversarii politici sunt demonizați și transformați în dușmani, noțiunile de bază sunt reinterpretate și capătă sensuri noi.
Într-o Europă aflată într-o derivă pentru care criza rusească este doar catalizatorul, în care euroscepticii și extremiștii marginali sau cei folosiți în coaliții mainstream clivează ideologic dinspre conservatorism spre populism, preluând politic și anarho-marxiștii mișcărilor de tip Occupy, premierul român face, dinspre stânga, același melanj periculos între conservatorismul din inerție sau frică (la noi, specific rural sau suburban) și etatismul în beneficiul rent seekers.
Valorile modernismului european sunt luate la rând și depreciate sau reinterpretate. În locul satisfacției lucrului bine făcut, a performanței, ni se propune mândria de a fi – român, ortodox, militar – mândria nu pentru ceea ce ai făcut și te-ai făcut prin efort propriu, ci fala goală a ceea ce ești fără meritul tău. Cum ar zice Cioran, mândria de a fi paraguayan; sau de a avea ochi verzi. (La celălat capăt, evident, pândește vina pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce faci – iar asta a fost sursa principală a barbariilor secolului 20.)
Iar în fruntea unui popor de oameni mândri că s-au născut stă un Mesia (sau Noe) de carnaval, căruia Dumnezeu îi aranjează ploile. La propriu. Nu pentru că ar fi un practicant riguros, nu pentru că viața sa este în acord cu morala creștină, ci pentru că este mândru de naționalitatea și religia în care s-a născut.
Mesianismul
Izbitoare, chiar de la început, este raportarea la ceea ce numim „soartă” sau „destin”. Premierul se simte un ales. E cel mai tânăr premier din istorie, e special. Dumnezeu se preocupă de destinul lui politic. „Dumnezeu aşază mult mai bine lucrurile întotdeauna decât noi”, spune premierul cu referire la inundațiile care au lovit nordul Olteniei, zonă în care își are colegiul electoral, tocmai în ziua lansării sale.
Printre alte mii de treburi, Dumnezeu și-a găsit timp să se ocupe și de candidatul pentru președinția României; și n-a făcut-o oricum, ci a „deschis jgheaburile cerului” peste satele de pe valea Gilortului, stricând case și omorând oameni pentru ca premierul nostru să-și arate valențele de salvator ce merge pe apă – evident, într-o arcă trasă de jandarmi. Totul ca să-și lanseze candidatura „alături de oameni care, de fapt, reprezintă România adevărată, nu România din cărţi sau de la televizor”. Un ales, dar pentru aleși, nu și pentru România cea „ne-adevărată” – care o fi aia?
Dumnezeu rămâne înhămat la căruța electorală, dar premierul trece la altă luptă de titani: cu natura, dar și cu oamenii (cei de dinainte). În această stare de grație, alesul are revelația datoriei „de a repara ceea ce alţii au stricat sau ceea ce natura strică, de a da oamenilor încredere că trăiesc într-o ţară puternică şi într-o ţară în care nu sunt abandonaţi la nevoie”.
Disprețul democrației. Pluralitate = dezbinare, unii = toți
Discursul continuă cu câteva deplasări și alunecări semantice în buna tradiție a totalitarismelor, dar și a moștenirii interne, deschisă de „democrația originală” a lui Ion Iliescu. Democrația, pluralitatea de opinii, viziunile și interesele diferite înseamnă „dezbinare”, „ură”, „luptă a românilor împotriva românilor”.
Interesant este și felul în care candidatul la prima funcție în stat operează cu sensul de „majoritate” sau chiar „totalitate” al unor pluraluri sau metonimii precum „românii”, „oamenii” sau „țara”. Faptul că dorința a 7,4 milioane de oameni nu s-a împlinit însemnă că „doi ani din viaţa acestei ţări au fost furaţi” iar el este cel chemat să producă „schimbarea pe care oamenii au votat-o în urmă cu doi ani”.
Frust și tehnic: la referendumul din 2012 s-au prezentat la urne sub 50% dintre electori și au votat pentru demiterea președintelui vreo 40,5%. Unii români au mers la vot, unii români au vrut ceva. Nici măcar majoritatea, cu atât mai puțin toți. Deci doi ani din viața unor locuitori ai țării s-au pierdut, nu din viața țării. Dar matematica politică a secolului 20 ne-a învățat că pot exista partide care să aibă 44% din voturi în martie, iar în noiembrie să fie partid unic.
Demonizarea adversarului. Primitivismul genului
Politicienii care au îndrăznit să aprecieze că festivitatea lansării ar fi nepotrivită într-o zi cu oameni morți sau lăsați fără case de inundații devin „nişte doamne de la PNL, PMP, nu ştiu exact, care spuneau sau au dat nişte comunicate despre inundaţii şi mă întrebam dacă au dat comunicatele de la Monte Carlo sau de pe o plajă luxoasă din Grecia sau din altă parte”.
Două dintr-o lovitură: femeile și bogații. Găsim, de asemenea, voalate atacuri la altă țintă feminină, Elena Udrea: „să nu vă aşteptaţi să-mi fac un alt partid pentru mine, pentru favorite”.
Dar autorul celebrei apelări „Fă, Doina” întărește machismul ceva mai încolo. Un politician cu o carieră publică de peste zece ani, europarlamentar la al doilea mandat este „fiică sau soţie a unui om politic”. A deprecia astfel cariera politică a unei femei – întâmplător soția sa și fiica lui Ilie Sârbu – este o încurajare nepermisă a misoginismului primitiv într-o Europă în care Elveția a acordat drept de vot femeilor în 1971, iar principatul Liechtenstein în 1984.
Populism și utopie. Iulie 2012 = Decembrie 1989
„Cred că este un proiect naţional de care România are nevoie după zece ani de dezbinare, de ură, de luptă a românilor împotriva românilor.” În ce constă? Nu aflăm până la finalul discursului.
Alesul rezolvă tot. Proiectul nu e un plan de construcție ci unul de demolare a „regimului Băsescu” și de îndreptare a nedreptăților. Are însă o calitate: e „național”. Destul de vag încât promotorul său să nu poată fi chemat la socoteală la final de mandat, dar obligatoriu, căci a fi contra lui înseamnă a fi împotriva națiunii.
Mai mult, alesul va repara tot ce a fost greșit sau rău în ultimii 25 de ani, pentru că e „un proiect care cred că va aduce ţării noastre ceea ce ne-am dorit şi în decembrie ’89, şi în iulie 2012 în egală măsură.” A compara cele două mandate ale lui Băsescu cu dictatura comunistă a lui Ceaușescu e un demers similar negaționismului. Dar poate știe premierul vreo dictatură în care dictatorul acceptă un premier din partidul advers…
În afară de clișee precum „România puternică” şi „schimbare până la capăt”, găsim că premierul își propune să-i facă pe români să nu-și mai dorească să plece spre țări mai bogate și mai civilizate. „Vreau să credeţi (…) că România are o şansă extraordinară de schimbare, că am început această schimbare în urmă cu doi ani şi jumătate şi că putem să facem schimbarea României până la capăt”. O adaptare (să nu-i zicem, horribile dictu, plagiat) transparentă după „Yes, we can”, cu care premierul speră că o improbabilă prosperitate poate fi suplintă de mândria de a fi. Altminteri, cine poate fi atât de naiv să creadă că poți trăi – economicește, ca român mediu – la fel ca în Germania câtă vreme economia României e departe de media europeană? Dar componenta economică a acestui proiect lipsește cu desăvârșire.
Primitivismul economic. Țapii ispășitori
De „bogații” ce-și permit o vacanță pe Riviera sau în Grecia știm deja ce părere are șeful unui partid dominat de tot felul de îmbogățiți ai tranziției. Nu-i nimic, e timpul să aflăm și că același candidat știe „foarte bine cât este pensia medie în judeţul în care este comuna Nana (…) 100 şi ceva de euro. Acolo cineva plăteşte o rată de 5000 de euro pe lună (…) cât 50 de pensii ale pensionarilor din comuna Nana”. Evident, „aceste lucruri trebuie să le îndreptăm pentru a avea, într-adevăr, o ţară puternică de care să fim mândri”.
Vizează premierul o creștere a economiei care să susțină o majorare a pensiilor? La celebra întâlnire de la Cotroceni n-a fost prea convingător cu acoperirea deficitului generat de scăderea CAS. Sau vrea pur și simplu „pedepsirea” fiicei președintelui, pentru păcatul de a plăti 5.000 de euro rată. Avalanșa de taxe din ultimii doi ani face mai credibilă o preferință pentru a doua variantă. Cât de eficientă este această politică de creștere a numărului și cuantumului taxelor se poate vedea din eșecul accizei suplimentare pe carburanți: consumul a scăzut cu 6,5% în prima lună de la aplicarea accizei, iar încasările cu peste 15% într-un trimestru.
Abordarea primitivă a economiei se vede cel mai bine dintr-un alt pasaj: „ne-am ţinut de cuvânt (…) am dat înapoi pensiile şi salariile tăiate, am relansat (…) economia şi am redeschis acele companii pe care le închiseseră în 2010 şi în 2011, am reuşit să reformăm sectorul energetic”. A crescut puterea de cumpărare? A scăzut șomajul? Indiferent de profitabilitate, preocuparea vizează „câte mine sunt în pericol de a se închide (…) şi câţi oameni îşi pot pierde şansa de a avea un loc de muncă şi un venit sigur pentru familiile lor”. Soluția e subvenția pentru o industrie neperformantă, nu?
În fine, cum luptă guvernul pentru o dezvoltare sustenabilă aflăm din analiza Consiliului Fiscal: cresc cheltuielile de personal și de bunuri și servicii și scad investițiile.
Primitivismul fricii. Majoritarism religios și xenofobie
Zona cea mai atroce este exploatarea fricii. De străini, de viitor, de Dumnezeu. „Nu vreau să mă acuze nimeni sau să îmi spună de un defect, faptul că sunt român sau ortodox în ţara mea!”. Tonul este apoi atenuat, premierul afirmă că nu crede „că un candidat la funcţia de preşedinte al României are vreo problemă dacă nu este ortodox sau dacă nu este de etnie română”, dar apoi reafirmă că el aparține majorității, din ambele puncte de vedere. „Aşa m-am născut, aşa o să mor, sunt mândru de asta şi cred că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru”.
Sigur că aluzia la posibilul său contracandidat – Klaus Iohannis, etnic german și lutheran – este străvezie, dar premierul simte nevoia să ne asigure: „bineînţeles, sunt ortodox, majoritatea românească este ortodoxă”. O astfel de clamare a unei majorități ce ține de educație, nu de opțiune (nici Ponta, nici Iohannis nu sunt convertiți, ci născuți în acele religii), după generalizarea ilicită a opiniilor a 40% dintre electori (de la referendum), arată limpede că premierul vizează mai mult decât o lovitură sub centură aplicată lui Iohannis.
„Biserica şi armata sunt instituţii fundamentale care au ajutat la fondarea şi salvgardarea naţiunii române”. „România este ţara tuturor, indiferent de etnie, de religie, dar este o ţară în care credinţa noastră este esenţială pentru fiinţa neamului românesc”. Noțiunea modernă de națiune este înlocuită cu alte două – etnie și religie. Dar au dovedit vreodată politicienii români respect pentru Biserică și prin acțiuni, prin conduită, nu doar prin vorbe, cum cer Scripturile? Nici minciuna, nici furtul, nici schimbarea soțiilor din pasiune ori calcul nu se numără printre virtuțile creștine, din ce știu. Iar într-o țară în care extremismul interbelic a avut cel puțin nuanțe de fundamentalism ortodoxist și naționalist, folosirea politică a religiei este îngrijorătoare.
Urmează cultul uniformelor. Știți foarte bine ce au însemnat cămășile (verzi, negre,brune) și uniformele (staliniste, maoiste) în barbaria secolului 20. După ce am fost informați că structurile militare sunt România adevărată, aflăm că premierul este cel care le-a redat demnitatea. Măsurată în salarii, pensii, locuri de muncă. „Le-am redat nu doar pensiile şi salariile tăiate de Traian Băsescu, am reuşit un lucru la fel de important, am angajat imediat după absolvire toţi cei care termină cursurile de învăţământ militar, nu aşa cum erau şomeri în 2010 şi 2011”.
Că Armata și Biserica se bucură de cea mai mare încredere în toate sondajele știm. Armata ne apără de răul din afară (cel puțin teoretic, pentru că secolul 20 ne-a învățat că mor mai ales civilii mobilizați, de la pubertate la senectute, slab instruiți și prost echipați) iar biserica de răul interior. Tocmai pentru că ambele ating zona unor nevoi fundamentale, democrațiile moderne le-au separat de politică. Discursul premierului, mai ales adresat unei țări a cărei modernizare nu s-a încheiat, și mai ales în actualul context european, e un fel de joacă cu focul în pulberărie.
Un studiu din 2011 arăta că românii se tem cel mai mult de moartea celor dragi, de boală și de lipsa banilor pentru cheltuieli curente. Așa că salvatorul are soluții: redeschiderea unor spitale. Nu contează că sunt slab utilate, că medicamentele se aduc de acasă, că doctorii pleacă din țară în masă, că șpaga e omniprezentă, oamenii simpli se simt mai în siguranță dacă sunt internați. Produc aceste spitale sănătate? Sunt eficiente măcar din acest punct de vedere, că economic s-a dovedit că sunt niște găuri negre?
Naționalismul și xenofobia, folosite pentru a acoperi reacțiile externe la tentativa de acaparare a statului din 2012 și apoi în campania pentru europarlamentare, s-au rafinat. Acum, premierul ne spune că a vizitat multe țări și că „suntem respectaţi, vreau să ştiţi că suntem admiraţi, vreau să ştiţi că cei din România care vă spun că România este rea greşesc” și că „suntem în acest moment un model de succes pentru vecinii noştri”. Nu scapă nici acest prilej de a-și demoniza adversarii: „atunci când văd cu ce ochi buni ne privesc străinii, cu atât mai tare mă supăr pe acei români care ne vorbesc de rău şi care se plâng de ţara lor”.
Relativizarea justiției
„Mi-am propus, (…) să eliberăm justiţia de sub controlul lui Traian Băsescu şi al oamenilor săi.” Procurorii care i-au anchetat și judecătorii care i-au condamnat mentorul și colegii, și care îi „hărțuiesc” pe alți colegi de-ai săi se află, nu-i așa, sub controlul lui Traian Băsescu. Argumentele sunt niște sofisme: „abuzuri în care oamenii să fie cercetaţi pentru modul în care au votat la referendum să nu mai poată fi posibile într-o ţară europeană”. Premierul produce o echivocație, alăturând „abuz” și „modul în care au votat”. Legea penală (Titlul IX) are prevederi clare pentru infracțiuni electorale: coruperea alegătorilor (cumpărarea voturilor), frauda la vot (votul multiplu) și altele. Or, anchetele procurorilor vizează astfel de fapte, adică modul în care s-a desfășurat procesul electoral, nu opțiunea celor care au votat corect. Nu, nu a fost nimeni anchetat pentru că a votat pro sau anti-suspendare.
Candidatul PSD continuă spunând: „cred că niciodată şi în niciun fel niciun om politic (…) nu mai trebuie să fie lăsat să stăpânească justiţia, să o folosească împotriva adversarilor politici sau ca să-şi protejeze rudele şi prietenii care comit fapte penale”. Fratele președintelui este în arest preventiv, mulți membrii ai partidului care l-a susținut se află după gratii. Iar adversarii politici au fost condamnați de instanțe pentru fapte penale, nu pentru opțiuni politice.
***
Reiau ce spuneam mai sus: democrațiile liberale moderne au stabilit niște limite dincolo de care să nu se poată trece: sentimentele cele mai profunde, precum mândria etnică sau credința religioasă nu se folosesc în politică; teama de suferință și de moarte, teama de sărăcie și umilință nu se folosesc în politică. Toate acestea intră în zona drepturilor fundamentale ale omului, sunt sacrosancte și dincolo de politică, pentru că țin de binele personal. În schimb binele public este o problemă a politicii, fie el social sau economic.
Barbaria pe cale să se nască inversează lucrurile. Binele personal devine problemă publică și politică, iar binele public iese din zona dezbaterii și clamează consensul. Fie că e lăsat pe seama „tehnocraților”, cum ne-a învățat stânga cu al său cult al specialistului, fie că se operează generalizări ilicite dinspre o majoritate sau chiar minoritate vocală și agresivă spre unanimitate, sub amenințarea acuzației de comportament nepatriotic și antinațional.
Acest tip de discurs s-ar putea să aibă succes. Dacă nu acum, data viitoare. Lecția secolului 20 ne arată că se poate. Celor care vor mai multă politică, cum sunt radicalii de stânga, li se aruncă teme false, precum aparteneța etnică sau religioasă, iar deciziile cu impact economic și social major sunt păstrate la dispoziția unei oligarhii de vânători de rente. Iar nevoile și temerile primitive ale celor ce sunt conservatori din cauza dificultăților de adaptare și din lipsa egalității de șanse sunt rezolvate prin prezentarea „dușmanilor”: minoritarii, de orice fel. Și astfel, în locul unei societăți a dialogului între opinii și interese divergente am putea avea o dictatură a unei minorități agresive și a celor manipulați de aceasta. Se poate. Din martie până în noiembrie. Premierul nostru are azi companie în întreaga Europă.
