S-au comemorat, luni, douazeci de ani de la Revolutia din Decembrie. A fost o sesiune solemna comuna a Senatului si a Camerei Deputatilor, formalitate desfasurata grabit, in absenta a peste jumatate dintre parlamentari. Ca de obicei, s-au depus coroane de flori la troita de la Universitate; politicienii s-au achitat de sarcina cu capetele acoperite (era foarte frig), facand semne amicale cu mana cunoscutilor din asistenta. La Cimitirul Eroilor a fost oficiata o slujba de comemorare. Seara a avut loc un mars in zona Universitatii, marcat de altercatii intre jandarmi si participanti, precum si de scandari antipolitienesti. Televiziunile au programat filme documentare; in unul dintre ele, principalul condamnat pentru ordonarea represiunii de la Timisoara, Victor Stanculescu, povesteste, asezat confortabil in fotoliul de acasa, amintiri de la "evenimente". Evident, nu s-a aflat inca "cine a tras in noi, dupa douajdoi", procurorul care se ocupa de caz este pensionat, crimele se vor prescrie in curand, statul roman a inceput sa piarda procese la CEDO pentru tergiversarea dosarului.
S-au implinit, totodata, cei douazeci de ani prescrisi de excomunistul Brucan pentru ca "romanii sa invete democratia". Moment in care un judecator de la Inalta Curte de Casatie este anchetat pentru trafic de influenta, alegerile se castiga (si se pierd) cu voturi cumparate cu bani pesin, ziarul fondat de Ion Ratiu este pe cale de a se inchide, majoritatea bugetarilor sunt in concediu neplatit, numirea unui maghiar neortodox la conducerea Ministerului Culturii si Cultelor determina Patriarhia sa ceara (si sa obtina) spargerea ministerului, Mircea Badea este desemnat de catre public drept cel mai bun ziarist, unsprezece persoane au murit de frig in timp ce alte sute de oameni sunt prizonieri pe drumurile troienite si in trenurile inghetate, presedintele CNSAS demisioneaza din functie acuzand presiuni asupra Colegiului – acestea fiind doar cateva din stirile cele mai recente. stirile mai vechi sunt deja uitate – de exemplu, sinuciderea lui Calin Nemes, unul dintre oamenii care acum douazeci de ani statusera cu piepturile goale in fata armelor fortelor de represiune intr-o scena parca decupata dintr-un film excesiv de patetic, daca finalul nu ar fi fost ca armele chiar se descarcasera in piepturile goale. Vinovatiile pentru dezamagirile lui Nemes au fost imediat prescrise.
Nu sunt dintre cei care cred ca era mai bine inainte de 1989, nici dintre cei care clameaza ca Revolutia ne-a fost furata. Acum douazeci de ani a inceput cu adevarat o profunda schimbare a societatii romanesti, Romania de astazi nu seamana deloc cu cea dinainte, nu-mi plac sintagmele de genul "evenimentele din 1989", "deranjul din decembrie", "lovilutia" si altele asemenea. Mi se pare normal ca intr o revolutie sa existe invingatori si invinsi, accept chiar ca cele doua categorii sa nu corespunda intru totul celor doua laturi ale baricadei. Pentru cei mai multi dintre noi, revolutia a insemnat sfarsitul unui teribil cosmar. Ceea ce nu ma impiedica sa constat ca ne aflam al naibii de departe de felul in care ne gandeam la viitor in urma cu douazeci de ani.
Dar nu-i nimic, maine e Ajunul, simbolul inceputului, si vom fi cu totii voiosi si plini de sperante, ceea ce va doresc, stimati cititori.
Mircea Kivu este sociolog