Doar învingătorii scriu istoria | OPINIE

Marius Ghilezan Actualizat: 19.04.2017 - 16:02
Marius Ghilezan

Toate ar fi fost frumoase, o propagandă de tip soft-power, dacă echipa mixtă nu ar fi ajuns la Ekaterinburg, oraşul în care au fost executaţi toţi membrii familiei regale. Romanovii au stat în casa Ipatiev. Ghidul rus îi duce în cimitirul cu gangsteri locali, care s-au ucis în urma ambuscadelor dintre bande în 1990. Înainte se băteau pentru casete VHS şi închirieri de video. Printre cruci, gravuri cu chei de Mercedes, ambreiaje, monumente cu pistoale americăneşti, scaune de bar, sculptate în marmură, tot ce aveau duşmanii înainte de a se căsăpi. Oraşul era considerat în acea vreme “Estul Sălbatic.

Share

Consiliul Britanic, în colaborare cu autorităţile de la Moscova, a adunat anul trecut o echipă mixtă de scriitori, jurnalişti, muzicieni, pentru un schimb intercultural pe trenul transsiberian. Grupul a pornit din Moscova pe ruta Kazan-Ekaterinburg-Novosibirsk-Krasnoiarsk, pe o distanţă de 3.522 de km, parcurşi în două săptămâni. Cunoscutul jurnalist britanic Andrew Dickson, într-o lungă poveste postată pe http://inrussia.com/storytellers, îşi exprimă mirarea că în Siberia nu există numai zăpadă, urşi, vulpi, gheaţă, aşa cum cred mulţi britanici, ci şi mari oraşe.

A scris o carte “Worlds Elsewhere: Journeys Around Shakespeare’s Globe”. Totul e miraculos şi fascinant în călătoria sa. Evocă discuţii tandre cu vânzătoarea de cupe de cristal, căldura din vagoanele de dormit, plictiseala, în contrast cu frigul de afară, multitudinea de fabrici din taiga, folclorul Siberiei şi apropierea oamenilor faţă de străini. Muzică, chat-uri pe gadget--uri şi ore lungi de citit. Ceaiuri la samovar şi poveşti de adormit copiii. Andrew îşi imagina înainte de lunga petrecere pe tren că va găsi călăreţi cu pălării de cow-boy în tundra siberiană. Trist, a constatat că nu există asemenea oameni, doar vodcă şi voioşie.

Scriitorul Alexander Grigorenko discută cu scriitorii englezi despre folclorul local și viața în păduri taiga. Într-o curată limbă engleză, le explică oaspeţilor cum vânătorii din nordul Munților Urali cred că înainte de moarte umbra omului începe să se miște pe cont propriu - ceea ce înseamnă că moartea este aproape. În acelaşi timp, ei sunt de părere că poţi implora zeii pentru a trăi mai mult. Trebuie să mergi la un bătrân într-o peșteră și să-i explici de ce ai nevoie de mai mult timp. A folosit acest lucru ca bază dramatică a poveștilor sale. În cărțile sale omul superman se salvează prin credinţă.

Toate ar fi fost frumoase, o propagandă de tip soft-power, dacă echipa mixtă nu ar fi ajuns la Ekaterinburg, oraşul în care au fost executaţi toţi membrii familiei regale. Romanovii au stat în casa Ipatiev. Ghidul rus îi duce în cimitirul cu gangsteri locali, care s-au ucis în urma ambuscadelor dintre bande în 1990. Înainte se băteau pentru casete VHS şi închirieri de video. Printre cruci, gravuri cu chei de Mercedes, ambreiaje, monumente cu pistoale americăneşti, scaune de bar, sculptate în marmură, tot ce aveau duşmanii înainte de a se căsăpi. Oraşul era considerat în acea vreme “Estul Sălbatic”, mărturiseşte însoţitorul. ”Peştii mici sunt sub lespezi”, mai spune rusul. „Rechinii cei mari învârt conturile grase la Moscova şi sunt azi oameni politici.” Unul a câştigat voturi multe, continuă el, folosind sloganul: “Omul cunoscut de multă lume învinge”. Nu îşi mai aminteşte de vremea când se bătea pentru mai multe casete VHS şi mai mulţi bani.

Apoi, traseul duce spre Muzeul Elţîn. O clădire imensă de sticlă.

Turiştii sunt şocaţi de povestea celor şapte zile care au schimbat Rusia. De lovitura de stat. Şi de liniştea din “Lacul lebedelor” în noaptea atacului de la Operă. Conform relatărilor lui Andrew, muzica este stranie, inocentă, plină de sentimente. În secțiunea privind războaiele din Cecenia, vizitatorii se uită prin găuri de glonț și de șrapnel pe imagini cu civili răniți şi morţi în tranşee. Curatorii muzeului insistă să tot spună că partea de istorie este onestă și obiectivă. Nu toată lumea e de acord. Dar niciun englez nu întreabă de ţari, de Romanovi, de Ipatiev, de groapa comună. Ce ciudat! Să baţi jumătate de taiga, să admiri fabricile şi uzinele, un amărât turn de apă şi să nu fii curios de moartea Romanovilor, înrudiţi cu familia regală a Marii Britanii?

Călătoria continuă. Ruşii îi învaţă să numere. Le explică originile celtice comune cu ale ruşilor. Davai ceas, davai palton? Niet.

Nimeni nu vrea să mai ştie despre ororile gulagurilor, despre crimele şi satele deţinuţilor din Siberia.

Dar, dacă nimeni nu întreabă, de ce ar recunoaşte ruşii crimele din tundră? Ori soarta cruntă a Romanovilor?

După ce au dat la peşte în Krasnoiarsk, englezii se gândesc la ultimele cuvinte ale lui Gagarin înainte ca nava Vostok 1 să ardă în atmosferă. „Poyekhali!“, țipa el. “Să mergem!” Şi uitarea are un sens...

Filmul este o dovadă vie că marile imperii ştiu să-şi dea mâna în timp de pace. Finanţează lungi călătorii. Împerecheri de formă şi de conţinut. Metempsihoze, nu numai literare. Origini comune, dar nu legate de familiile regale, ci de un trecut incert, necunoscut.

Filmul e de propagandă. Dar puţini pricep că astfel se şterge mizeria trecutului, prin inventarea altor poveşti cu oameni depăşiţi de umbre, de vânători care ştiu cum să le ceară zeilor o amânare a Marii Plecări, fel de fel de babaroase lirice, doar pentru a se pierde esenţa şi crudul adevăr.

Germania a făcut la fel în procesul de denazificare. Totuşi, Auschwitz, Buchenwald, Dachau, oribilele lagăre ale morţii, există pentru că o mare naţiune a suferit.

Dar despre cele şaizeci de milioane de victime ale comunismului nu are a se plânge nimeni. Pentru că nu există niciun interes să fie supărată Administraţia Putin.

Doar învingătorii, din păcate, scriu istoria, cei mici suflă în pumn de frica îngheţului ce ar putea veni în plină primăvară.

Noi de ce nu ştim să scriem poveşti?  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...
loading...