Abia ne revenim, în Statele Unite, după întreaga agitaţie, previzibilă, legată de materialul publicat de Anne-Marie Slaughter, fostul director de Politici al Departamentului de Stat şi profesor la Universitatea Princeton, numit „De ce nu le pot avea femeile pe toate” (Why Women Still Can’t Have It All) .
Răspunsul a fost predictibil, întrucât materialul lui Slaughter s-a bazat pe un raport editat în Statele Unite care prezenta o distribuţie a femeilor puternice (cele mai multe albe), care se publică aproximativ o dată la trei ani.
Articolul, oricine l-ar fi scris, deplânge „mitul” unei vieţi în care viaţa privată şi locul de muncă sunt armonizate pentru femeile care lucrează în afara casei, prezintă podeaua de sticlă şi oboseala survenită de pendularea între muncă şi familie ca pe o revelaţie personală şi dă vina pe feminism pentru că păstrează acest aşa-numit „ideal de a putea avea totul”. Şi întotdeauna reuşeşte să sustragă politicile majore – elefanţii din încăpere -, lucru care este extrem de ironic în acest caz, întrucât Slaughter a fost istovită tocmai din cauză că a stat să şlefuiască politicile.
Problemele care se ivesc în aceste tipuri de argumente sunt numeroase. Pentru începătorii într-un domeniu, balanţa muncă-familie nu mai reprezintă o problemă a femeilor. În toată lumea dezvoltată, milioane de bărbaţi care muncesc şi care au copii mici regretă orele pe care le petrec departe de ei şi se duc acasă, unde fac faţă sarcinilor domestice împărţite egal. Asta a fost „o problemă a femeilor” în urmă cu 15 ani, dar acum reprezintă o tensiune a vieţii moderne pentru o generaţie de femei şi de bărbaţi care respectă egalitatea de gen.
Asemenea argumente ignoră şi faptul că femeile bogate care muncesc şi care au parteneri care muncesc nu sunt incluse în această categorie a persoanelor care nu-şi pot armoniza viaţa de familie cu profesia, iar acestea sunt în general femeile plătite prost – de regulă, femei afro-americane. Oricine poate spune cum ar trebui să fie un angajator etic, pe care să te poţi baza: dădacele din New York şi din alte oraşe încearcă să pună la punct un sistem securizat de salarizare fixă, zile de concediu şi zile libere când se îmbolnăvesc. Sau, aşa cum se întâmplă într-o societate rasistă, cineva le poate scoate din peisaj pe femeile care se ocupă de copiii elitelor.
Mai mult, un mediu corporatist, inflexibil şi deloc prietenos cu viaţa de familie nu mai este singura opţiune pentru femeile care muncesc. Multe, mai ales în Statele Unite, au părăsit acea lume ca să-şi creeze propriile lor afaceri.
Cel mai important, americanii au o tendinţă remarcabilă în a bagateliza problemele pe care alţii le‑au rezolvat prin politici publice: le transformă în chestiuni de „alegere” personală şi chiar de psihologie personală. Dar adevărata întrebare este dacă femeile „pot să le aibă pe toate”. Mai degrabă, este despre cum un profesionist sofisticat care se ocupă de formularea politicilor private poate să scrie ca şi cum Canada şi Olanda pur şi simplu nu există.
În Canada, cuplurile care au un copil îşi pot alterna concediile de câte şase luni ca să primească şi până la 90% din salariu. În Olanda, cel mai bun scenariu pe care l-am văzut până acum, familiile pot să-şi ia o zi liberă săptămânal, iar guvernul subvenţionează creşele cu program de zi. Această soluţie nu este catalogată drept „o chestiune a femeilor”, ci ca un beneficiu al familiei. Şi femeile olandeze au trecut mai departe, concentrându-se asupra altor idealuri în viaţa personală şi în cea de familie.
În America, dimpotrivă, lobby-ul făcut de Camera de Comerţ şi de alţi antreprenori nu reuşeşte să-i influenţeze pe politicieni pentru ca ei să propună asemenea soluţii. Ei ştiu că se fac miliarde de dolari din angajarea femeilor cu salarii mai mici decât ale bărbaţilor şi se asigură că acel conflict care izbucneşte între familie şi serviciu le va face pe femei să renunţe la slujbe înainte să devină prea costisitoare pentru angajatori compensarea lor corectă.
Desigur, Europa nu este raiul egalităţii de gen. Mai ales marile corporaţii nu vor începe să sprijine armonizarea vieţii de familie cu slujba până când femeile nu vor reuşi să facă parte din managementul de top, iar cele mai multe poziţii de la vârf sunt în continuare, în Europa, ocupate de bărbaţi. Într-adevăr, femeile deţin aproximativ 14% din poziţiile de conducere în companiile din Europa.
Uniunea Europeană ia acum în considerare să oblige corporaţiile să păstreze un anumit procent al femeilor în structurile de conducere – până la 60%. Această propunere a născut frustrări. Anul trecut, vicepreşedintele Comisiei Europene, Viviane Reding, a lansat un apel: a invitat corporaţiile să îşi revizuiască politicile pentru a face ca aproximativ 40% din şefi să fie femei. Fundaţia Forte din America a monitorizat numărul de femei care ocupă poziţii de top. Apelul lui Reding în Europa a fost considerat un eşec – numai 24 de companii şi-au adaptat politicile în acest sens.
Avem nevoie de cote ca să ne asigurăm că femeile pot continua să „urce” pe scara corporatistă, ca răsplată pentru meritele lor, şi să fim siguri că îşi armonizează viaţa de familie cu profesia?
„Personal, nu îmi plac cotele – a spus Reding recent. Dar îmi place ce fac cotele.” Cotele determină acţiuni – „deschid calea egalităţii şi sparg podeaua de sticlă”, potrivit lui Reding. Rezultatele s-au văzut în Franţa şi în alte ţări în care se aplică egalitatea în poziţiile de conducere.
Înţeleg reticenţa lui Reding şi frustrarea ei. Nici mie nu-mi plac cotele; se contrazic cu ideile mele despre meritocraţie. Dar, când cineva se gândeşte la obstacolele care apar în atingerea acestui ideal al meritocraţiei, pare corect ca, deocamdată, să avem o lume onestă impusă.
Până la urmă, patru decenii de probe au demonstrat acum că corporaţiile din Europa, la fel ca şi cele din Statele Unite, se sustrag angajărilor făcute pe criterii meritocratice şi promovării femeilor în poziţiile de top, indiferent câtă presiune se exercită asupra lor. Când femeile reuşesc să ajungă în vârf, aşa cum a reuşit recent Sheryl Sandberg la Facebook, ele atrag masiv atenţia, pentru că sunt excepţia la regulă.
Dacă ar fi existat politici publice potrivite pentru a ajuta toate femeile, indiferent că sunt directori executivi sau dădace, şi toate familiile, Sandberg nu ar mai fi subiectul unei ştiri mai mult decât orice altă persoană capabilă care trăieşte într-o societate corectă. Şi plângeri ca ale lui Slaughter nu ar mai fi necesare.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social. Cea mai recentă carte a ei este „Give Me Liberty: A Handbook for American Revolutionaries”.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
