Un vechi dicton patristic spune că „nimic neasumat nu este vindecat”. Orice depăşire a blocajelor mentale presupune confruntarea directă a unei traume afective.Relația dintre Biserica Ortodoxă Română și Mișcarea Legionară constituie parte a relației problematice dintre creștinism și politică de-a lungul tulburătorului secol XX. Există figuri luminoase ale Ortodoxiei răsăritene care au contribuit la bunăstarea spirituală și materială a românilor: Andrei Șaguna sau Emanoil Gojdu strălucesc prin înțelepciune și generozitate la mijloc de veac XIX. Nu același lucru îl putem spune despre cumplitele rătăciri ale oastei lui Corneliu Zelea Codreanu pe care o nouă generație de patrioți români, deopotrivă creștini și europeni, trebuie să le înțeleagă pentru a evita, la început de mileniu III, întoarcerea către niște doctrine perdante, sloganuri crispate și acțiuni deopotrivă revolute și revoltătoare. Criza imigranților de pe bătrânul continent impune găsirea unei drepte măsuri între compasiune și responsabilitate.
Ce a fost legionarismul? O expresie a populismului naționalist care a bântuit Europa imediat după Marele Război, când eliminarea votului cenzitar a facilitat dispariția Partidului Conservator și ascensiunea unor lideri carismatici, specialiști în discursul demagogic și anti-pragmatic. În mod tradițional, activitatea politică avea pentru europeni următorul înțeles, foarte modest: acela de-a împiedica apariția infernului în viața cetății. Naționalismele fierbinți croite pe urzeala utopiilor moderniste și-au dorit altceva: construirea raiului pe pământ. Pojar? Rubeolă? Bolile adolescenței democratice pot fi uneori violente. România n-a făcut excepție în raport cu patologiile occidentale.
Ospitalitatea abrahamică și universalitatea creștină
Creștinismul s-a născut printr-o clară despărțire a apelor: Împărăția lui Dumnezeu nu-i din lumea aceasta. Iisus n-a fost un revoluționar cu aspirații naționaliste, nici un zelot animat de ambiții pământești. El a dăruit tuturor darul credinței și al iertării, chemând la schimbarea minții (metanoia) printr-o decizie personală, asumată liber. Apostolul Pavel a interpretat revelația christică din perspectiva unui nou legământ între Dumnezeu și o comunitate universală, recunoscută drept Noul Israel. Fără afirmarea ospitalității față de străin și a dragostei Creatorului față toți fiii și toate fiicele lui Adam, virtutea teologală a speranței n-ar avea nici astăzi acoperire. Ce veste bună ar mai primi toate semințiile pământului, dacă unul dintre neamuri ar avea parte de tratament exclusivist în fața lui Dumnezeu?
O asemenea înțelegere deschisă și luminoasă a creștinismului găsim în profunzimea reflecției spirituale a „Rugului Aprins” — gruparea reunită la Mănăstirea Antim înaintea Regimului Pauker-Groza, în viața ieromonahului Daniel (Sandu) Tudor (1896-1962), în patriotismul local al părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), în moderația pastorală a unui Arsenie Boca, dar și-n tonul solar al eseurilor lui Mircea Vulcănescu (1904-1952). Pentru creştinii ortodocși ai României interbelice, legionarismul n-a fost deloc singura opţiune politică.
În ultimii douăzeci de ani, studiile despre geneza, evoluția și metamorfozele fascismului românesc – și aplaud aici lucrările semnate de cercetători reputaţi precum Constantin Iordache, Marius Turda, Victor Rizescu, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu, Mirel Bănică, Sorin Lavric sau Ionuț Biliuță – au adus clarificări decisive pentru înțelegerea contextului cultural, social şi ideologic al naşterii Legiunii Arhanghelului Mihail. Ce am înțeles din parcurgerea, chiar și parțială, a acestor cercetări de natură strict academică?
Un lucru simplu: Biserica Ortodoxă Română a fost, da, ispitită, dar niciodată deplin subordonată intereselor politice ale unei mișcări cu vădite intenții lumești (preluarea puterii), vinovată de clare derapaje antisemite, antidemocratice și, pe alocuri, teroriste.
Populism, utopie și apocalipsă: o modă europeană
Și totuși, cum a ajuns Mișcarea Legionară o forță într-o Românie care a dat lumii bărbați depotrivă patrioți și democrați, de la Ionel Brătianu și până la Iuliu Maniu sau Ion Mihalache?
La sfârşitul anilor 1920, pe fondul extinderii bolşevismului în Europa, al volatilităţii pieţelor financiare şi al crizei modelului parlamentar afectat de politicianism și corupţie morală, legionarismul s-a distins inițial printr-o retorică puritană, degajând un aer dispreţuitor faţă de instituţiile ordinii capitaliste (băncile, piața liberă, individualismul antreprenorial).
Mișcarea lui C.Z. Codreanu a apărut în şuvoiul manifestărilor militariste din întreaga Europă bântuită de fantasma comunistă sau iluzia fascistă. Între 1927-1941, societatea civilă din România redusă treptat la înţelesul exclusivist-etnic de „naţiune română” a fost asaltată cu apeluri apocaliptice la o stare de mobilizare permanentă. Profesori universitari ca A.C. Cuza incitau la ura față de israeliți.
Ca atâtea curente ale fascismului european, legionarii și-au exprimat adeziunea față o filozofie economică etatist-corporatistă. Doar un Stat condus de către niște sfinți, sugera C.Z. Codreanu, ar fi putut izbăvi neamul românesc. Universitățile fără evrei ar fi produs, horribile dictu, mai mulți oameni deștepți. Urmărind asemenea idei false, legionarii combinau zelul comunitar (taberele de muncă, ridicarea de școli, construcția de poduri în numeroase sate românești) cu uzul recurent al violenței la oraș.
Toate energiile de grup erau canalizate către un „centru spiritual” definit de figura, psihologia şi acţiunile Căpitanului. Cultul încrâncenat al personalității a înlocuit contemplația senină a lui Hristos. Legiunea s-a prezentat laicatului ca o mişcare para-eclezială, compusă din fanaticii izbăvirii pământești („cuibul în care închini o oră gândurile tale curate Patriei”). Moartea legionară pe plaiul mioritic era proclamată drept nuntă cosmică. Se inculca printre tineri obsesia comunității de sânge, la antipozii nostalgiei pentru Ierusalimul ceresc.
Minciunile utopiei
Tradiția Răsăritului ortodox vorbește frecvent despre iluziile spirituale întreținute de cei care cred că se mântuiesc din faptele exterioare ale vieții.
De la Marcu Ascetul (autor filocalic) la Nicolae Steinhardt (scriitor convertit la monahism), cei înclinați să predea altora lecția superiorității morale au fost avertizați să nu se ia prea în serios. Literatura sapiențială nu întreține
mari așteptări privind șansele de îmbunătățire a vieții comunitare printr-o pedagogie colectivă de tip puritanist. Omul are o natură coruptă din naștere și orice îmbunătățire a ordinii social-politice trebuie dublată de exigența unei metanoia personale.
Nu s-a petrecut deloc asta cu liderii mișcării, nici când Codreanu l-a asasinat pe prefectul Manciu, nici când nicadorii l-au împușcat pe I.G. Duca, nici când decemvirii l-au ciopârțit pe Stelescu (criminalii au fost premiaţi cu decoraţia „crucea albă” de C.Z. Codreanu pentru asasinarea satanic-ritualică la 16 iulie 1936 a „trădătorului”)…
Nu exclud faptul că disciplina de tip cazon a militarilor a pregătit mulţi tineri pentru rezistenţa din munţi din anii comunismului şi pentru experienţa suferinţei din puşcăriile comuniste. Convertiri religioase profunde, mărturie stau paginile mişcătoare și evocările oneste ale lui Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele), au condus persoane ca Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ilarion Felea sau Ioan Ianolide într-o sferă de puritate apropiată, poate, de sfinţenie. Mistica însă există doar pentru a aboli vechile falii între oameni, culturi sau rase.
Manualele interbelice de educaţie stoic-legionară au avut ca obiect beatificarea naţiunii, iar nu o liturghie cerească. Cultul morții a îngropat taina Învierii. În Ortodoxie, orizontul ascetic al tradiţiei filocalice nu are ca finalitate viziunea etnocentrică din „cărticica şefului de cuib.” Creștinismul vede în libertate sursa demnității persoanei umane. Evanghelia universalistă respinge orice enunț despre superioritatea unui neam și invalidează proiectul „mântuirii prin istorie. Există o profundă dimensiune dialogic-personalistă a credinței creștine, la antipod cu delirul ostăşesc văzut prin București la 6 septembrie 1940.
Politică, nu haiducie
Îndelungata suferinţă în închisorile regimurilor Antonescu, Pauker şi Dej a predispus mulţi legionari condamnaţi abuziv şi judecaţi pe temeiul vinei colective la idealizarea mișcării lui C.Z. Codreanu, citită într-o cheie adolescentin-haiducească. Psihologic, sentimentul de frustrare al acestei generaţii de deţinuţi politici poate fi înţeles, dar el nu justifică lectura naiv-romantică a perioadei 1930-1940.
Nici sfârşitul martiric al unor figuri precum Valeriu Gafencu, ucis de comuniști, nu exonerează erorile şi ororile produse de așa-zisa „etică a onoarei”. Cine poate justifica împușcarea lui Virgil Madgearu, Armand Călinescu sau Nicolae Iorga? Dar provocarea sinuciderii lui Petre Andrei, cărturarul ieșean nemilos cu fascismul? Nu mai puțin grav atârnă sprijinul necondiţionat oferit de Codreanu axei Berlin-Roma și poziționarea antibritanică? Ura furibundă la adresa parlamentarismului și a elitei democratice nu poate fi justificată nici măcar de persecuţiile antilegionare ale dictaturii carliste.
Iluzii neo-legionare după 1989
După 1989, nostalgiile pro-legionare au renăscut pe fondul ascensiunii neo-comuniștilor de șușă iliesciană. Studenți conduși de Marian Munteanu s-au trezit protestând nu doar împotriva FSN, ci și promovând o aşezare exclusivistă a românului între „Dumnezeu şi neamul meu” (refuzând, implicit, pluralul națiunilor lumii).
Au apărut peste noapte cercuri isteric-fundamentaliste, aflate mereu în căutarea unui țap ispășitor. S-au auzit voci operând distincții abominabile între „evreii buni” (care ne pot fi prieteni) şi „jidanii răi” (a căror exterminare n-ar trebui regretată prea mult). Interjecţii patologic-negaţioniste la adresa Holocaustului mai ies și azi la suprafaţă în spaţiile toxice ale blogosferei, spre deliciul ignoranților, al proștilor ticăloşiți şi al celor împietriţi la inimă. Pledez pentru arestarea lor? Nu, ci doar pentru o marginalizare socială.
Statul de drept instaurat după 1989, așezat pe temelia liberalismului clasic, nu poate accepta noţiunea de culpă colectivă. Așa cum poți imputa crimele lui Nicolae Ceaușescu celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român, e îndoielnică culpabilizarea paușală sau criminalizarea retrospectivă memoriei tuturor simpatizanţilor Legiunii (de la ţăranii prosperi la intelectualii eminenţi). Calmul e garanția dreptei judecăți și a gândirii nuanțate, care deosebește între erorile politice ale unei vieți și reușitele estetice ale unei opere.
Pentru a îndepărta asemenea tendințe sectar-mutante, pigmentate cu accente antisemite şi inflamări rasiste, Biserica Ortodoxă Română a început să înfrunte public demonii României interbelicii. Teologii din școlile confesionale au început să cunoască revelațiile produse de arhivele Siguranței și ale faimosului Gestapo (număr aici și documentele care arată legătura între planurile lui Hitler și manevrele lui Codreanu, Sima, respectiv, Antonescu).
Revizuirea morală a tulburatului deceniu patru al veacului trecut nu presupune îmbrățișarea unui apriorism istoric obtuz și denigrator. Se impune, însă, despărțirea de mitul „Legiunii bune” versus „Legiunea rea”.
Concluzii
Merită anatema orice pretinsă „dreaptă” care n-a analizat, n-a recunoscut și n-a asumat cu gravitate etică toate tragediile secolului XX de la genocidul naţionalismului kemalist împotriva poporului armean (şi împotriva creştinilor din Anatolia) până la crimele Holocaustului, ororile Gulagului sau războiaele fratricide din fosta Iugoslavie.
Din nefericire, se întâlnesc astăzi voci inclusiv în mediile ortodoxiste care refuză să interiorizeze semnificaţia crimelor rasiale din secolul XX, bagatelizând uciderea evreilor din geografia românească înainte de 1945 prin referinţe amalgamate la activităţile criminale ale organizaţiilor comuniste de după 1945. Asemenea judecăți sunt alimentate de complexul superiorităţii („noi ortodocșii”, mereu neprihăniţi, atacaţi de „liftele păgâne”). Mult prea frecvent, nefericirea românilor este explicată invocând „străinul” din afară, producând abracadabrante asocieri şi false genealogii istoriosofice, amestecând fixaţia antiamericană, poziționarea anti-Israel, simpatiile prorusești şi dispreţul pentru raţionalitatea politică a conservatorilor clasici.
Doar recitind la rece consecințele angajamentelor teologico-politice din România interbelică ne vom lămuri cu privire la sursele de atracţie și capcanele naţionalismului tribal. Tradiţia patristică ne încredinţează asupra faptului că Ortodoxia funcţionează perfect în absenţa idolatrizării naţiunii (niciodată perfect omogenă şi niciodată capabilă să ne izbăvească de bolile sufleteşti ale individualului).
Creștinii pot evoca, astăzi mai mult decât oricând, universalitatea făgăduinței evanghelice. Frumuseţea unui nuc din Zărand rimează cu melancolia mestecenilor din Georgia, după cum între arhitectura bisericilor romane și geniul bizantin putem descoperi o fericită complementaritate. Creștinismul mileniului III va fi universal sau nu va fi deloc.
Discursul public al Ortodoxiei trebuie să asume eşecurile secolului XX. Vindecarea Europei de toate traumele trecutului presupune unificarea memoriei Holocaustului și a Gulagului (oricât de asimetrice ar fi ideologia comunistă și, respectiv, doctrina fascistă). Biserica Ortodoxă face bine temperând fierbinţeala filetistă, așa cum Dreapta democratică nu greșește cultivând naturalețea sentimentului patriotic, bine-temperat, într-o Europă a națiunilor libere și prospere.
Confiscarea creștinismului în beneficiul utopiilor teologico-politice trebuie să înceteze. E doar spre binele credinței și pentru bunăstarea cetății.
Note:
[1] Referința la principiul asumării și al vindecării o găsim în opera lui Grigorie de Nazianz, Ep. theol. 101. 32. Am discutat relația între creștinim și naționalism într-un articol netradus în românește: „Revisiting Orthodoxy and Nationalism”, Pro Ecclesia, vol. 15, no. 2; despre poziționarea părintelui Stăniloae am scris pe larg în „Between the Gospel and the Nation: Dumitru Stăniloae’s Ethno-Theology,” Archæus. Studies in the History of Religions, vol. 10 (2006) no. 3, p. 9-46.
