Una din luptele care par că se dau în jurul actualei tentative de revizuire a Constituţiei – sau cel puţin asta este una din temele de dezbatere – se referă la raportul de putere dintre preşedinte şi Parlament. Cu alte cuvinte, care din cele două puteri alese direct să prevaleze asupra celeilalte. Acum, cele două par a se afla într-un echilibru sprijinit pe o serie de ambiguităţi a căror rezolvare solicită intervenţia, mai mult sau mai puţin convingătoare, a judecătorilor de la Curtea Constituţională.
Dezbaterea despre cum ar trebui aşezate lucrurile în viitoarea lege fundamentală este viciată prin personificarea celor două instituţii: una este Traian Băsescu, cealaltă – Crin Antonescu. Cele două personaje se află într-un război care a depăşit limitele conflictului politic. După ce, în urmă cu doi ani, domnul Băsescu iniţia (formal, prin Guvernul Boc) un proiect de revizuire prin care extindea prerogativele preşedintelui în dauna celor ale Parlamentului (am scris despre asta în articolul Proiectul de revizuire a Constituţiei, în cifre, publicat în această pagină în 6 iunie 2011). Acum, comisia condusă de Crin Antonescu propune un proiect de revizuire care reduce până la derizoriu atribuţiile preşedintelui. Partea cea mai curioasă a poveştii este că revizuirea nu va afecta mandatul lui Traian Băsescu, ci mai degrabă pe cel al lui Crin Antonescu, în măsura în care acesta va exista, aşa cum afirmă acum reprezentanţii USL.
Dacă-l întrebi pe preşedinte, sau pe unul dintre susţinătorii săi, de ce doreşte un Parlament mai slab (şi mai mic), va focaliza de îndată asupra unor parlamentari corupţi, chiulangii, ineficienţi. Invers, partizanii actualului proiect de revizuire vor aminti de cele şapte milioane de cetăţeni care au votat destituirea, de tăierea salariilor şi creşterea TVA. Din nou, păcatul personalizării. Facem legi pentru sau împotriva deputatului X, a preşedintelui Y.
Dacă ar trebui să aleg între un preşedinte şi un Parlament mai puternic, aş alege a doua alternativă, pentru că mi se pare mai periculos să pui multă putere în mâinile unui singur om decât în cele ale unui for ales. Precedentul Ceauşescu nu trebuie uitat. Este mai uşor să o ia razna un om decât câteva sute. Doar că dilema e falsă. Esenţa democraţiei mi se pare a consta tocmai în echilibrul puterilor, în definirea clară arolului fiecăreia şi a modului în care se controlează reciproc.
Şi mai e ceva: nevoia unor mecanisme eficiente prin care cetăţeanul să-i poată controla permanent (nu doar o dată la patru sau cinci ani) pe cei aleşi. Asta presupune în primul rând să-i poată alege pe cei care îi pot reprezenta interesele. Or, sistemul nostru electoral numai asta nu face. Am argumentat săptămâna trecută, în această pagină, că legile noastre electorale sunt făcute astfel încât să asigure perpetuarea actualei clase politice, blocând accesul celor din afara sistemului.
Controlul real al cetăţeanului asupra celui care trebuie să-l reprezinte presupune şi posibilitatea revocării acestuia, atunci când nu îşi respectă angajamentele prin care a obţinut voturile. Ar mai trebui şi ca cetăţeanul să fie informat asupra tuturor acţiunilor întreprinse de cel pe care l-a mandatat să-l reprezinte. Votul secret în Parlament e, din acest motiv, o absurditate. Din păcate, asemenea mecanisme nu există, iar proiectul de revizuire a Constituţiei nu a făcut nici un efort de a le crea.
Revenind la punctul de plecare al acestei discuţii, problema pe care ar trebui să o rezolve noua formulă a Constituţiei nu ar trebui să fie către care dintre puterile statului înclinăm balanţa puterii, ci cum facem să creştem gradul de participare a cetăţeanului la viaţa publică. Fără asta, vom asista în continuare la creşterea abstenţionismului la vot, iar cvorumul de participare, fie el de 50% sau 30%, va fi din ce în ce mai greu de atins.