Spre disperarea unora, spre marea surprindere a altora şi în indiferenţă bine întreţinută mediatic a majorităţilor „tăcute”, revoluţiile democratice arabe continuă. Deşi stereotipuri culturaliste întreţinute de cel puţin două decenii de dictaturile din lumea arabă pentru a-şi legitima existenţa, amplificate mai apoi de huntingtoniana „ciocnire a civilizaţilor”, s-au dovedit false sau absurde, frica de „islamism” – cea mai „bună” justificare pentru inamicii democraţiei de a-şi manifesta „neîncrederea” în capacitatea lumii arabe de a se democratiza – rezistă.
Însă acum, când mişcarea revoluţionară a cuprins majoritatea statelor din Magreb şi Maşrek, ceea ce se întâmplă în lumea arabă nu mai poate fi nici ocultat, nici împiedicat. Cu atât mai mult cu cât toate acestea apar, paradoxal, într-un moment în care democraţia europeană pare mai şubredă ca niciodată de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Deja de la căderea lui Ben Ali, din 14 ianuarie, deznodământul revoltelor din lumea arabă putea fi intuit, şi, cu toate acesta, la noi, ca şi aiurea, mulţi nu au vrut să creadă. La început se întrevedea încă în multe comentarii, dacă nu simpatie, oricum complezenţă faţă de dictatorii care menţinuseră „stabilitatea” în faţa ofensivei fundamentaliste. Mai apoi, deşi atât manifestaţiile de pe bulevardul Habib Burguiba din Tunis, cât şi cele din Piaţa Tahrir din Cairo au mobilizat manifestanţi paşnici din toate mediile ideologice, de la islamişti la alterglobalişti, iar cererea privind democratizarea nu a încetat, în comentariul public şi-a făcut locul manifestarea îngrijorării privind islamizarea regiunii.
Ori, în faţa acestor evoluţii societale spectaculoase arabă politica externă românească s-a dovedit dacă nu oarbă, cel puţin rău orientată. Căci dacă ambiguităţile privind relaţiile României cu petro-dictaturile din lumea arabă erau legate de considerente economice, când mişcările revoluţionare au provocat căderea dictatorilor era de aşteptat ca politica externă românească să devină ceva mai suplă. După ce a momentul crucial în evoluţia revoluţiilor arabe a fost depăşit când pe 19 martie trupele lui Gaddafi au fost respinse din periferia oraşului Benghazi – centrul revoluţiei libiene – cu ajutorul bombardamentelor aliaţilor occidentali, politica externă românească nu pare să se fi repliat suficient de rapid. Deja la Consiliul european din 10-11 martie România susţinuse neitervenţia în favoarea „rebelilor” libieni, consideraţi nefrecventabili, dar după ce situaţia pe teren s-a schimbat – probabil şi datorită capacităţii de persuasiune a filosofului Bertrand-Henry Levi, al cărui rol în pregătirea intervenţiei aliaţilor în Libia rămâne controversat – iar manifestaţiile au continuat în Yemen, au început şi în Siria şi s-au accentuat în Maroc, priorităţile politici externe româneşti privind orientul mijlociu nu par să se fi adaptat.
Sunt câteva cauze posibile ale reacţiei „circumspecte” faţă de revoluţiile arabe care pot explica la fel de bine reacţiile publice cât şi timiditatea politicii externe. În primul rând viziunea neoconservatoare privind politica externă, o moştenire al epocii Bush, care reduce relaţiile externe la simplul exerciţiul al forţei militare. Ori, neconservatorismul este destul de popular atât în cercurile „puterii” de la Bucureşti, cât şi în rândul comentatorilor de politică externă. Iar pentru neoconservatori dictaturile sunt de preferat unor regimuri nesigure. Pe de altă parte atracţia pe care o exercită teoria complotului asupra multora face ca sindromul „Malta” să rămâne încă o explicaţie valabilă. Aşa că, dacă întreaga istorie este rezultatul unor comploturi, nici ceea ce se întâmplă în Magreb şi Maşrek nu poate fi altfel. Şi nu în ultimul rând dependenţa, uneori involuntară, faţă de explicaţiile ideologice de sorginte neomarxistă conduce la interpretarea evenimentelor din lumea arabă prin prisma teoriei intervenţiei imperialiste pentru asigurarea accesului la resursele energetice. Ceea ce au însă în comun aceste trei perspective este neîncrederea în democraţie şi în capacitatea societăţilor arabe de a se autoguverna.
